Despre cei care nu mai sunt

        Au trecut  trei ani de când mă grăbeam într-o duminică de aprilie să ajung la Govora. O duminică splendidă, cum doar primăvara poate să îţi ofere. O duminică de Florii, binecuvântată !

       Despre domnul Ştefan Romanciuc aflasem de curând, câteva luni, poate ceva mai mult. Însă el fusese mereu acolo şi aştepta…Nu pe mine, cu siguranţă, ci pe cineva cu care să vorbească, cineva care să ştie să-l asculte, cineva care să încerce să înţeleagă povestea sa de viaţă. Bineînţeles că familia  cunoştea toate cele prin care trecuse, era iubit şi apreciat, era tatăl bun, bunicul bun precum numai bunicii ştiu să fie… Dar el îşi dorea să îi vorbească cuiva din afară… Aşa s-a făcut că atunci când au început discuţiile despre procesele foştilor directori de închisori, el a aflat şi i-a cerut fiicei sale să ia legătura cu IICMER. Vroia să fie martor sau măcar să fie lăsat să îşi reverse amarul şi să rostească adevărul său despre Periprava celelalte închisori.  Şi a ajuns să îşi vadă dorinţa îndeplinită, chiar dacă cu întârziere. Până atunci însă am ajuns eu lângă dumnealui.

      Viaţa are întortochelile şi ocolişurile ei, unii spun că nimic nu e întâmplător, poate aşa o fi. Dar eu nu sunt filozof, aşa că o să mă opresc aici cu aceste consideraţii ! Cert e că domnul Ştefan era bunicul colegului meu de clasa de la liceu, Doru şi de zeci de ori m-am oprit la uşa lui Doru, am intrat, am povestit şi am făcut în genere lucruri pe care le fac liceenii dintotdeauna. Dar niciodată n-am bănuit că el are un bunic care… A trebuit să mai treacă douăzeci de ani ca să-l cunosc. Probabil atunci când lucrurile au fost suficient de coapte pentru că eu să am capacitatea de a asculta, de a înţelege, de a empatiza.

                                                 
                                                 Iisus in celula, de Radu Gyr

     Domnul Ştefan mi-a fost drag de cum l-am văzut. Aşa, ca bunicul meu care nu mai e de mulţi ani, ca bunicul meu care îmi zicea când veneam de la oraş pe la el ,,Mai treci taică pe la mine cât oi mai fi şi eu pe-aci…’’ Mă aştepta parcă dintotdeauna şi avea un neastâmpăr, o nerăbdare în privire şi în gesturi. De-abia am făcut cunoştinţă cu fata dumnealui, Adriana şi cu ginerele, Alin şi, căutându-mă cu ochii, mi-a făcut semn să mergem. Şi am mers. În camera sa, unde urma nu să-mi depene poveşti de bunic, aşa cum fiecare bunic ar trebui să o facă, ci poveşti de război. Un război cumplit, un război al românului contra românului, al fratelui contra fratelui, un război al unui regim totalitar contra propriului său popor. Pentru că a fost învins în acest război inegal cu statul comunist şi a fost găsit vinovat, sentinţa a fost una de aşteptat, dar atât de crudă – condamnarea la moarte. A reuşit să scape la recurs cu doar 18 ani de închisoare !  Pentru dumnealui războiul a durat 11 ani, atât a fost detenţia, urmată de un scurt ,,armistitiu’’ în 1964 odată cu eliberarea. A urmat apoi  un ,,război rece’’ până la căderea comunismului, fiind mereu urmărit, agasat, cercetat  de atotputernica Securitate.

       Ștefan Romanciuc a fost în 1954 șeful organizației Salvarea României  ( Filiala Argeș) care își propunea să dea o lovitură de stat și să înlocuiască regimul comunist de la București. După arestare domnul Ștefan  a trecut prin mai multe închisori și lagăre de muncă – Jilava, Lugoj, Aiud, Gherla, Salcia, Giurgeni și Periprava, reuşind să-şi păstreze sufletul nealterat de grozăviile  acestor locuri teribile. Cu o memorie fantastică, a învăţat mii de versuri de-ale poeţilor închisorilor, lucru ce l-a ajutat să se salveze şi poate, cine ştie, să îi salveze şi pe alţii. Câteva din aceste poezii mi le-a recitat şi mie, cu o emoţie care parcă îl transpunea, îl trimitea departe în timp în vremurile în care le învaţa că să supravieţuiască.

       Din păcate, neobişnuit să folosesc camera de filmat, am greşit orientându-mă spre lumina şi calitatea e slabă. Însă dacă faci un exerciţiu de imaginaţie şi închizi ochii, poate îl vei vedea pe domnul Ştefan într-o celulă fetidă, supraaglomerată, repetând ore şi ore, zile şi zile, ani şi ani cuvintele care îl vor ajuta să uite unde este şi să-i dea puterea de a ajunge acasă la soţia sa şi la copila care nu se născuse încă atunci când el a luat drumul închisorilor.

                                                

                                                   Lauda, de Nichifor Crainic

                          

        A văzut colegi de suferinţe murind, a mai murit şi el un pic, dar azi vocea sa slabă de bătrân se ridică acuzând puternic pe ucigaşi.

                                                     Moartea lui Pop T. Ioan din Teius
 

Marturie despre partizanii musceleni

                                             

         Domnul Ştefan nu mai este astăzi pe acest pământ. Anul trecut suferinţele sale ştiute de cei de lângă el ori cunoscute doar de dânsul, i-au fost curmate. De unde este mi-aş dori să vadă acest mic omagiu pe care i-l aduc din toată inima mea.
         Dumnezeu să-l ierte şi  să-l odihnească !