Totalul afișărilor de pagină

vineri, 12 iunie 2015

Din nou în război – veteranul din Petrești, supraviețuitorul de la Dachau

    Acum aproape un deceniu l-am întâlnit prima oară pe nenea Gheorghe Ene din Petreşti, un veteran de război cu o poveste aparte. L-am invitat la Şcoala Coșeşti și timp de 50 de minute, ca un profesor, a făcut o lecţie de istorie vie de neuitat !




     În acea perioadă am mai reuşit să vorbesc și cu alţi veterani de război, fiecare cu istorii zguduitoare, mai ales cele ale domnilor Cicerone Georgescu din Jupâneşti şi Aurel Ciolan din Dârmăneşti. Ei au făcut frontul de est, pe când domnul Ene a luptat în vest împotriva germanilor şi ungurilor. Pe 15 decembrie 1944 cădea prizonier la nemţi şi până la victoria Aliaţilor din anul următor a trecut prin situaţii pe care noi cu greu ni le putem imagina, chiar dacă dumnealui ne povesteşte cu lux de amănunte. Da, pentru că noi nu putem simţi frică, nu putem simţi mirosul morţii, oroarea în fata arbitrariului absolut în care plutea viaţa unui om, mai fragilă decât cea a unui puf de păpădie. Oare cum se poate numi acea situaţie în care îţi aştepţi rândul la moarte, complet dezbrăcat, alături de camarazii tăi, în faţa camerei de gazare şi cineva vine şi te ia pe tine, te scoate din grămada de morți-vii şi îţi ordonă, câteva minute mai târziu, să-i scoţi pe tovarăşii tăi, de data aceasta morţi şi să îi incinerezi ?! Nenea Ene crede că Dumnezeu l-a iubit mult. Nu o spune, dar eu sunt sigur de asta, mai ales că bunătatea şi blândeţea atât de evidente la el, n-au cum să nu fie însoţite de o credinţă puternică şi înaltă cât un munte.
    Să supravieţuieşti marşului morţii de la Dachau, să evadezi şi să te întremezi cât de cât, să fii din nou prins şi adus din nou în marş alături de foştii camarazi, cei care nu se lăsaseră învinşi de foame, de frig, de slăbiciuni... Oare cum se poate numi asta?! Iar apoi să prinzi clipa eliberării ! Ce film s-ar face din viaţa lui nenea Ene ! Numai că nu ar fi un film cu final american, previzibil, o, nu, pentru că nenea Ene e român ! Şi de aceea, după ce a fost prizonier la unguri, nemţi şi cehi, după ce a scăpat de cameră de gazare de la Dachau, după ce a fost eliberat, drumul său nu s-a terminat. Nu, căci în urma haosului şi tulburărilor de la sfârşit de război, a ajuns să fie arestat şi de către americani şi internat pentru trei luni într-un lagăr de lângă Munchen !
   În 2011 l-am invitat pe nenea Ene din nou la şcoală, de data aceasta la Leicești, unde timp de aproape două ore a povestit elevilor din Cercul de Istorie ,,Căutătorii de comori'' păţaniile sale. Acum, acei elevi, la licee prestigioase din Piteşti, sunt sigur că au rămas cu nişte amintiri bine întipărite, cu emoţiile transmise de veteranul din Petreşti.

http://cautatoridecomori.blogspot.ro/2011/05/am-fost-prizonier-in-lagarul-de-la.html

    În anii următori nenea Ene a murit. Pentru mine a fost mort timp de mai bine de doi ani, fiindcă aşa mi s-a spus de către un coleg ce locuia în acelaşi sat. Chiar am scris pe blogul meu despre dispariţia sa, cu tristeţe şi cu gândul la întâlnirile cu dumnealui.
    Anul trecut însă am aflat cu surprindere şi bucurie că nenea Ene a mai învins odată moartea! Acest supravieţuitor nu s-a dezminţit, nu a vrut să moară într-o confuzie ciudată ! Aşa că, atunci când prilejul s-a ivit, l-am invitat pe jurnalistul Laurenţiu Ungureanu de la Adevărul să facă un interviu cu dumnealui, care s-a concretizat într-un articol din Historia. Laurenţiu l-a ascultat pe nenea Ene mai bine de trei ore şi a surprins cu inteligenţă cele mai interesante aspecte ale vieţii sale, căci povestea a fost una a vieţii, nu doar a episodului din război.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/mos-ene-dachau-mureau-oamenii-dar-ii-inlocuiau-altii

     După apariţia articolului său în martie, bătrânul veteran a mai fost vizitat de reporteri de la Antena 3 şi Digi Tv, aşa că a ajuns o ,,celebritate'' în Petreşti. Aşa cum ar fi meritat de mult. Bineînţeles că acest lucru nu s-a repercutat şi asupra situaţiei sale materiale mai mult decât modeste asupra căreia au insistat cei de la televiziune. Au insistat şi atât. Mai există însă inima românească, chiar dacă poate că vine din Belgia, în persoana doamnei Marilena Mesea. Dumneaei face parte dintr-o fundaţie care ajută mai ales familiile cu copii săraci, dar a ales să îi aducă şi lui nenea Ene câteva lucruri cu puţin înainte de Paşte.



     Înainte să se termine şcoală, am hotărât să mai îl rog pe nenea Ene odată, probabil ultima oară, să vină să le mai vorbească elevilor mei. Ştiam că va fi mai greu, dumnealui vorbeşte foarte încet, mai pierde câteodată şi şirul poveştii, dar ştiam că va fi o experienţă copleşitoare pentru unii din elevii mei. Şi dacă doar unul ar simţi aşa cum simt eu această poveste şi viaţa sa, atunci ora şi-ar atinge menirea. Şi nu m-am înşelat...
    Într-o tăcere adâncă am ascultat cuvintele întrerupte de emoţie şi lacrimi ale ultimului nostru veteran - nenea Ene Gheorghe din Petreşti. Veteranul nostru, prizonierul de la Dachau, a reuşit să ne emoţioneze şi a fost la rândul său mult mai emoţionat decât atunci când a dat minunatul interviu lui Laurenţiu Ungureanu, sau altele celor de la Antena 3 sau Digi Tv. Îţi mulţumim încă odată, nene Ene că ne-ai adus în faţa ochilor adevărata istorie, nu doar cea eroică, dar mai ales cea cu sânge, cu foame, cu păduchi, cu camere de gazare, cu ,,oameni care nu mai erau oameni''. Vocea sa puţină s-a auzit ca bătăi de clopot în sufletele unor copii, care mi-au mărturisit că, după ce a plecat veteranul, au vorbit despre el şi au plâns… Ce poate fi mai curat decât o lacrimă a unui copil care s-a împletit cu lacrima bătrânului ce trăia literalmente clipele pe care le povestea?!







   Îţi mulţumim nene Ene !

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu