Totalul afișărilor de pagină

vineri, 15 mai 2015

De vorbă cu domnul Alexandru Marinescu, unul dintre ultimii partizani din mișcarea de rezistență Haiducii Muscelului din Nucșoara

      A trecut ceva vreme de când n-am mai poposit pe terasa casei din Poenarei unde locuieşte pe perioada primăverii şi verii domnul Alexandru Marinescu. În urmă cu un an am reuşit să ajung cu câţiva elevi de la clasa a VIII-a, care l-au ascultat cu interes, dar şi cu mirare pe fostul partizan din gruparea Haiducilor de la Nucşoara. Îmi amintesc de întrebarea lui Vlad de la sfârşitul întrevederii – dacă acum, privind retrospectiv, ar mai avea curajul să ia aceleaşi decizii, să plece în munţi, să înfrunte regimul comunist cu arma în mână. La aceasta  a răspuns atunci şi mi-a zis şi acum, fără ca eu să mai fi insistat – da! Câtă dârzenie şi demnitate aveau totuşi unii dintre oamenii de atunci! Ne e atât de greu să îi înţelegem azi şi dacă puteam să ne apropiem cât de cât de modul lor de percepţie a evenimentelor şi de luare a deciziilor, nu ne rămâne decât să îi privim cu admiraţie. Ei au demonstrat că îşi iubesc ţara, comunitatea în care trăiau, familiile prin fapte, nu prin vorbe sau demagogie.





                                                                 


       Domnul Alexandru şi soţia sa m-au întâmpinat pe terasa ştiută de ani de zile, cu o vedere atât de interesantă la biserica unde au păstorit preoţii Constantinescu şi Andreescu, cei ce au plătit cu viaţa ajutorul dat mișcării de rezistenţă, precum şi la dealul înalt unde se zăreşte o parte a Râpei cu Braziîn care şi-au găsit adăpostul ani de zile ultimii partizani. Aici, în Poenarei, multe locuri, multe nume, amintesc de o istorie a suferinţei, dar şi a demnităţii. Domnul Alexandru îmi spunea că el crede că odată cu stingerea sşi a altor câţiva, povestea partizanilor se va pierde treptat şi va căpăta alte valenţe în lucrările scrise sau documente, va deveni factologie rece. Poate are dreptate întru-câtva, căci pasiunile şi suferinţa, fricşi îndrăzneala nu străbat atât de lesne suprafaţa hârtiei sau sticla unui monitor, aşa cum o face un om viu care îţi povesteşte prin câte a trecut, îmbrăcând povestea cu o haină de umanitate, dar şi de subiectivism. Da, când domnul Alexandru nu va mai fi, domnul Eugen Chirca nu va mai fi, doamna Elena Ion (Arnautoiu) şi alţi câţiva, foarte puţini, universul rezistenţei anticomuniste va deveni mai sărac şi mai puţin atractiv. Oricum această parte a istoriei recente este o zonă de nişă, care nu se preda în şcolile noastre şi poate fi cunoscută mai ales pe internet şi cu ajutorul câtorva instituţii cum ar fi Iiccmer sau Fundaţia Academia Civică. De aceea este necesar să îi ascultăm cât se mai poate.






         M-am aşezat pe terasa vechii case a învăţătorului Popescu, socrul domnului Alexandru, privind spre Râpele cu Brazi. Domnul Popescu a fost arestat în 1949 şi a primit 8 ani de închisoare, iar după executarea acestora nu s-a putut bucura decât câteva luni de libertate, fiindcă a fost trimis cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan. Apoi în 1958 a fost din nou arestat şi condamnat la moarte în primul lot al haiducilor, alături de alţi 15 partizani. Fiul său a fost şi el condamnat la închisoare, iar ginerele, Alexandru, a primit 20 de ani ! Iată câte a trebuit să îndure această familie ! Domnul Alexandru a rememorat toată această istorie personală încărcată fără detaşarea la care te-ai fi aşteptat după trecerea a şase decenii. Evenimentele sunt încă vii în inima sa.
       ,, - Cum vă mai simţiţi, domnule Sandu?’’ 
       ,, - Ei, nu credeam că bătrâneţea poate fi atât de grea!’’
       Resimte atât trecerea naturală a timpului care îşi pune amprenta asupra trupului cât şi fiecare an din cei 10 petrecuţi în închisori şi lagăre de muncă. Îl doare trupul, dar îl doare şi sufletul, căci nu poate fi de accord cu locul ocupat în istoria mişcării de rezistenţă de fratele său Ionel Marinescu. Până la moartea acestuia din munţi, Doctorul, după cum era cunoscut, a participat la aproape toate confruntările armate cu Securitatea în urma cărora au rezultat mai mulţi morţi în rândurile lucrătorilor de Securitate. Pentru domnul Sandu, fratele este un erou care a fost lăsat la o parte. I-a ridicat în munţi, la câţiva km de locul unde a murit, o cruce şi an de an încearcă să ajungă acolo ca să îi aprindă o lumânare. Marele său regret este că bătrâneţea l-a ajuns înainte de a mai avea puterea fizică de a urca la bordei şi a căuta locul în care Doctorul a fost îngropat. Are credinţa că l-ar putea descoperi, după mărturiile şi documentele pe care le-a studiat. Am înţeles de mult şi îmi dau seama încă odată şi acum că subiectul legat de fratele său nu-i dă pace şi îi va lăsa o rană deschisă în suflet până când va închide ochii. 





      La plecare mi-a şoptit ceva ce prima oară de când ne tot întâlnim îmi zice: ,,Domnule profesor, te apreciez şi te las pe dumneata să spui adevărul despre mişcare când n-oi mai fi. Trebuie să faci acest lucru,  dumneata şi  profesorul Ştefan din Pitesti’’.  

    De câţiva ani încerc să fac asta, să prezint elevilor mei şi altora, inclusiv celor din mediul virtual istoria acestor oameni curajoşi. Aşa cum pot, la nivelul meu, mă ocup de această problemă care are atâtea faţete, controverse, onoare, dar şi trădare. E onorant să fii tratat în acest fel de cineva că domnul Marinescu, dar şi responsabilitatea este pe măsură. Timpul va dovedi dacă dumnealui a avut dreptate…