Totalul afișărilor de pagină

vineri, 12 iunie 2015

Din nou în război – veteranul din Petrești, supraviețuitorul de la Dachau

    Acum aproape un deceniu l-am întâlnit prima oară pe nenea Gheorghe Ene din Petreşti, un veteran de război cu o poveste aparte. L-am invitat la Şcoala Coșeşti și timp de 50 de minute, ca un profesor, a făcut o lecţie de istorie vie de neuitat !




     În acea perioadă am mai reuşit să vorbesc și cu alţi veterani de război, fiecare cu istorii zguduitoare, mai ales cele ale domnilor Cicerone Georgescu din Jupâneşti şi Aurel Ciolan din Dârmăneşti. Ei au făcut frontul de est, pe când domnul Ene a luptat în vest împotriva germanilor şi ungurilor. Pe 15 decembrie 1944 cădea prizonier la nemţi şi până la victoria Aliaţilor din anul următor a trecut prin situaţii pe care noi cu greu ni le putem imagina, chiar dacă dumnealui ne povesteşte cu lux de amănunte. Da, pentru că noi nu putem simţi frică, nu putem simţi mirosul morţii, oroarea în fata arbitrariului absolut în care plutea viaţa unui om, mai fragilă decât cea a unui puf de păpădie. Oare cum se poate numi acea situaţie în care îţi aştepţi rândul la moarte, complet dezbrăcat, alături de camarazii tăi, în faţa camerei de gazare şi cineva vine şi te ia pe tine, te scoate din grămada de morți-vii şi îţi ordonă, câteva minute mai târziu, să-i scoţi pe tovarăşii tăi, de data aceasta morţi şi să îi incinerezi ?! Nenea Ene crede că Dumnezeu l-a iubit mult. Nu o spune, dar eu sunt sigur de asta, mai ales că bunătatea şi blândeţea atât de evidente la el, n-au cum să nu fie însoţite de o credinţă puternică şi înaltă cât un munte.
    Să supravieţuieşti marşului morţii de la Dachau, să evadezi şi să te întremezi cât de cât, să fii din nou prins şi adus din nou în marş alături de foştii camarazi, cei care nu se lăsaseră învinşi de foame, de frig, de slăbiciuni... Oare cum se poate numi asta?! Iar apoi să prinzi clipa eliberării ! Ce film s-ar face din viaţa lui nenea Ene ! Numai că nu ar fi un film cu final american, previzibil, o, nu, pentru că nenea Ene e român ! Şi de aceea, după ce a fost prizonier la unguri, nemţi şi cehi, după ce a scăpat de cameră de gazare de la Dachau, după ce a fost eliberat, drumul său nu s-a terminat. Nu, căci în urma haosului şi tulburărilor de la sfârşit de război, a ajuns să fie arestat şi de către americani şi internat pentru trei luni într-un lagăr de lângă Munchen !
   În 2011 l-am invitat pe nenea Ene din nou la şcoală, de data aceasta la Leicești, unde timp de aproape două ore a povestit elevilor din Cercul de Istorie ,,Căutătorii de comori'' păţaniile sale. Acum, acei elevi, la licee prestigioase din Piteşti, sunt sigur că au rămas cu nişte amintiri bine întipărite, cu emoţiile transmise de veteranul din Petreşti.

http://cautatoridecomori.blogspot.ro/2011/05/am-fost-prizonier-in-lagarul-de-la.html

    În anii următori nenea Ene a murit. Pentru mine a fost mort timp de mai bine de doi ani, fiindcă aşa mi s-a spus de către un coleg ce locuia în acelaşi sat. Chiar am scris pe blogul meu despre dispariţia sa, cu tristeţe şi cu gândul la întâlnirile cu dumnealui.
    Anul trecut însă am aflat cu surprindere şi bucurie că nenea Ene a mai învins odată moartea! Acest supravieţuitor nu s-a dezminţit, nu a vrut să moară într-o confuzie ciudată ! Aşa că, atunci când prilejul s-a ivit, l-am invitat pe jurnalistul Laurenţiu Ungureanu de la Adevărul să facă un interviu cu dumnealui, care s-a concretizat într-un articol din Historia. Laurenţiu l-a ascultat pe nenea Ene mai bine de trei ore şi a surprins cu inteligenţă cele mai interesante aspecte ale vieţii sale, căci povestea a fost una a vieţii, nu doar a episodului din război.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/mos-ene-dachau-mureau-oamenii-dar-ii-inlocuiau-altii

     După apariţia articolului său în martie, bătrânul veteran a mai fost vizitat de reporteri de la Antena 3 şi Digi Tv, aşa că a ajuns o ,,celebritate'' în Petreşti. Aşa cum ar fi meritat de mult. Bineînţeles că acest lucru nu s-a repercutat şi asupra situaţiei sale materiale mai mult decât modeste asupra căreia au insistat cei de la televiziune. Au insistat şi atât. Mai există însă inima românească, chiar dacă poate că vine din Belgia, în persoana doamnei Marilena Mesea. Dumneaei face parte dintr-o fundaţie care ajută mai ales familiile cu copii săraci, dar a ales să îi aducă şi lui nenea Ene câteva lucruri cu puţin înainte de Paşte.



     Înainte să se termine şcoală, am hotărât să mai îl rog pe nenea Ene odată, probabil ultima oară, să vină să le mai vorbească elevilor mei. Ştiam că va fi mai greu, dumnealui vorbeşte foarte încet, mai pierde câteodată şi şirul poveştii, dar ştiam că va fi o experienţă copleşitoare pentru unii din elevii mei. Şi dacă doar unul ar simţi aşa cum simt eu această poveste şi viaţa sa, atunci ora şi-ar atinge menirea. Şi nu m-am înşelat...
    Într-o tăcere adâncă am ascultat cuvintele întrerupte de emoţie şi lacrimi ale ultimului nostru veteran - nenea Ene Gheorghe din Petreşti. Veteranul nostru, prizonierul de la Dachau, a reuşit să ne emoţioneze şi a fost la rândul său mult mai emoţionat decât atunci când a dat minunatul interviu lui Laurenţiu Ungureanu, sau altele celor de la Antena 3 sau Digi Tv. Îţi mulţumim încă odată, nene Ene că ne-ai adus în faţa ochilor adevărata istorie, nu doar cea eroică, dar mai ales cea cu sânge, cu foame, cu păduchi, cu camere de gazare, cu ,,oameni care nu mai erau oameni''. Vocea sa puţină s-a auzit ca bătăi de clopot în sufletele unor copii, care mi-au mărturisit că, după ce a plecat veteranul, au vorbit despre el şi au plâns… Ce poate fi mai curat decât o lacrimă a unui copil care s-a împletit cu lacrima bătrânului ce trăia literalmente clipele pe care le povestea?!







   Îţi mulţumim nene Ene !

vineri, 15 mai 2015

De vorbă cu domnul Alexandru Marinescu, unul dintre ultimii partizani din mișcarea de rezistență Haiducii Muscelului din Nucșoara

      A trecut ceva vreme de când n-am mai poposit pe terasa casei din Poenarei unde locuieşte pe perioada primăverii şi verii domnul Alexandru Marinescu. În urmă cu un an am reuşit să ajung cu câţiva elevi de la clasa a VIII-a, care l-au ascultat cu interes, dar şi cu mirare pe fostul partizan din gruparea Haiducilor de la Nucşoara. Îmi amintesc de întrebarea lui Vlad de la sfârşitul întrevederii – dacă acum, privind retrospectiv, ar mai avea curajul să ia aceleaşi decizii, să plece în munţi, să înfrunte regimul comunist cu arma în mână. La aceasta  a răspuns atunci şi mi-a zis şi acum, fără ca eu să mai fi insistat – da! Câtă dârzenie şi demnitate aveau totuşi unii dintre oamenii de atunci! Ne e atât de greu să îi înţelegem azi şi dacă puteam să ne apropiem cât de cât de modul lor de percepţie a evenimentelor şi de luare a deciziilor, nu ne rămâne decât să îi privim cu admiraţie. Ei au demonstrat că îşi iubesc ţara, comunitatea în care trăiau, familiile prin fapte, nu prin vorbe sau demagogie.





video
                                                                 


       Domnul Alexandru şi soţia sa m-au întâmpinat pe terasa ştiută de ani de zile, cu o vedere atât de interesantă la biserica unde au păstorit preoţii Constantinescu şi Andreescu, cei ce au plătit cu viaţa ajutorul dat mișcării de rezistenţă, precum şi la dealul înalt unde se zăreşte o parte a Râpei cu Braziîn care şi-au găsit adăpostul ani de zile ultimii partizani. Aici, în Poenarei, multe locuri, multe nume, amintesc de o istorie a suferinţei, dar şi a demnităţii. Domnul Alexandru îmi spunea că el crede că odată cu stingerea sşi a altor câţiva, povestea partizanilor se va pierde treptat şi va căpăta alte valenţe în lucrările scrise sau documente, va deveni factologie rece. Poate are dreptate întru-câtva, căci pasiunile şi suferinţa, fricşi îndrăzneala nu străbat atât de lesne suprafaţa hârtiei sau sticla unui monitor, aşa cum o face un om viu care îţi povesteşte prin câte a trecut, îmbrăcând povestea cu o haină de umanitate, dar şi de subiectivism. Da, când domnul Alexandru nu va mai fi, domnul Eugen Chirca nu va mai fi, doamna Elena Ion (Arnautoiu) şi alţi câţiva, foarte puţini, universul rezistenţei anticomuniste va deveni mai sărac şi mai puţin atractiv. Oricum această parte a istoriei recente este o zonă de nişă, care nu se preda în şcolile noastre şi poate fi cunoscută mai ales pe internet şi cu ajutorul câtorva instituţii cum ar fi Iiccmer sau Fundaţia Academia Civică. De aceea este necesar să îi ascultăm cât se mai poate.






         M-am aşezat pe terasa vechii case a învăţătorului Popescu, socrul domnului Alexandru, privind spre Râpele cu Brazi. Domnul Popescu a fost arestat în 1949 şi a primit 8 ani de închisoare, iar după executarea acestora nu s-a putut bucura decât câteva luni de libertate, fiindcă a fost trimis cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan. Apoi în 1958 a fost din nou arestat şi condamnat la moarte în primul lot al haiducilor, alături de alţi 15 partizani. Fiul său a fost şi el condamnat la închisoare, iar ginerele, Alexandru, a primit 20 de ani ! Iată câte a trebuit să îndure această familie ! Domnul Alexandru a rememorat toată această istorie personală încărcată fără detaşarea la care te-ai fi aşteptat după trecerea a şase decenii. Evenimentele sunt încă vii în inima sa.
       ,, - Cum vă mai simţiţi, domnule Sandu?’’ 
       ,, - Ei, nu credeam că bătrâneţea poate fi atât de grea!’’
       Resimte atât trecerea naturală a timpului care îşi pune amprenta asupra trupului cât şi fiecare an din cei 10 petrecuţi în închisori şi lagăre de muncă. Îl doare trupul, dar îl doare şi sufletul, căci nu poate fi de accord cu locul ocupat în istoria mişcării de rezistenţă de fratele său Ionel Marinescu. Până la moartea acestuia din munţi, Doctorul, după cum era cunoscut, a participat la aproape toate confruntările armate cu Securitatea în urma cărora au rezultat mai mulţi morţi în rândurile lucrătorilor de Securitate. Pentru domnul Sandu, fratele este un erou care a fost lăsat la o parte. I-a ridicat în munţi, la câţiva km de locul unde a murit, o cruce şi an de an încearcă să ajungă acolo ca să îi aprindă o lumânare. Marele său regret este că bătrâneţea l-a ajuns înainte de a mai avea puterea fizică de a urca la bordei şi a căuta locul în care Doctorul a fost îngropat. Are credinţa că l-ar putea descoperi, după mărturiile şi documentele pe care le-a studiat. Am înţeles de mult şi îmi dau seama încă odată şi acum că subiectul legat de fratele său nu-i dă pace şi îi va lăsa o rană deschisă în suflet până când va închide ochii. 





      La plecare mi-a şoptit ceva ce prima oară de când ne tot întâlnim îmi zice: ,,Domnule profesor, te apreciez şi te las pe dumneata să spui adevărul despre mişcare când n-oi mai fi. Trebuie să faci acest lucru,  dumneata şi  profesorul Ştefan din Pitesti’’.  

    De câţiva ani încerc să fac asta, să prezint elevilor mei şi altora, inclusiv celor din mediul virtual istoria acestor oameni curajoşi. Aşa cum pot, la nivelul meu, mă ocup de această problemă care are atâtea faţete, controverse, onoare, dar şi trădare. E onorant să fii tratat în acest fel de cineva că domnul Marinescu, dar şi responsabilitatea este pe măsură. Timpul va dovedi dacă dumnealui a avut dreptate…
      

sâmbătă, 3 ianuarie 2015

Dorinţa de la început de an

Într-o zi de miercuri, cred că pe la jumătatea lunii octombrie, am primit un telefon de la doamna Elena Ion (Arnăuțoiu). Mi-a spus că s-a deschis un cont la Banca Transilvania pentru Monumentul Haiducilor Muscelului din Nucşoara, cel început în 1997, situat lângă oraşul Câmpulung, la mică distanţă de Monumentul de la Mateiaș. Mă ruga să ajut şi eu, aşa cum îi promisesem la întâlnirea noastră din aprilie, prilej cu care participasem la emisunea colegului meu Florin Epure – ,,Recurs la Istorie''. Atunci scrisesem pe pagina mea de facebook – Destine frânte în închisorile comunste - şi am avut mai bine de zece solicitări pentru a ajuta cumva la realizarea dorinţei acestei doamne deosebite. Telefonul dumneaei m-a bucurat mult pentru că simţeam că pot ajuta, că pot mobiliza, că pot participa la o acţiune de suflet care îmi va aduce o mare satisfacţie. Aşa că i-am promis că voi face tot ce îmi va sta în putinţă. Şi chiar cred că am făcut...
Această acţiune este concepută să dureze până în luna februarie 2015 şi în funcţie de banii strânşi se va încerca să se facă mai mult sau mai puţin din proiectul iniţial. Important este însă să se realizeze crucea celor 130 de participanţi la mişcarea de rezistenţă care a avut centrul la Nucşoara. Apoi ar fi şi accesul spre acel Monument metalic lângă care se va ridica crucea, un gard de împrejmuire, panouri cu descrierea pe scurt a acţiunilor partizanilor etc. Dar în primul rând, crucea, la care doamna Elena spera să se poată ruga înainte de a merge să-şi întâlnească părinţii morţi în închisoare şi  fraţii executaţi la Jilavă... La 95 de ani, deşi nu se mai poate deplasa decât cu mare greutate, deşi nu mai vede bine, nu mai poate citi, are un suflet aprig, o vorbă care însufleţeşte şi impresionează... Dacă mai mulţi ar auzi-o sunt sigur că ar gândi la fel ca mine şi ar face ceva pentru că această ultimă dorinţă a doamnei Elena să se împlinească!





De la acel telefon, timp de două luni, am postat aproape zilnic pe  Destine frânte în închisorile comuniste, am scris mailuri, am dat telefoane, am făcut tot ce am crezut de cuviinţă ca să îmi ţin promisiunea făcută doamnei Elena. Am crezut în puterea facebook de a pune lumea în mişcare, dar rezultatele nu au fost pe măsură aşteptărilor mele. Ajutor am primit în primul rând de unde nu m-aş fi aşteptat. Primii au fost românii plecaţi în străinătate – Raluca, Titu, Vasile – oameni cărora le-am mulţumit şi mai vreau să le mulţumesc. Domnul Vasile Valeanu este artist – grafician şi pictor – în New York. Timp de mai multe săptămâni a lucrat la un afiş al campaniei încărcat de o simbolistică atât de specifică artei dumnealui. Apoi a ţinut să scoată acele afişe la o imprimerie de acolo pentru a ieşi perfecte. Când a putut, le-a trimis în ţara printr-un prieten ce venea acasă de sărbători, iar Titu a făcut un drum lung până la Bucureşti ca să recupereze preţiosul colet. Toată stima mea pentru aceşti oameni! Afişele vor ajunge, cu voia prietenilor mei, în Bucureşti, Cluj, Timişoara, Făgăraş.


Un ajutor nesperat am primit şi de la domnul Cristi Dumitrașcu, realizator al emisiunii Jurnal Militar, la Radio România Actualităţi. În două rânduri mi-a dat şansa să vorbesc despre proiectul acesta. Şi apoi să îl şi cunosc, un om bun, dornic să pună o cărămidă la un edificiu dedicat eroilor ce nu mai sunt.
Un alt jurnalist, Laurenţiu Ungureanu de la Adevărul, a făcut un gest de prietenie frumos, scriind un articol despre mine, iar la finalul sau amintind ceea ce era cu adevărat important – cauza Monumentului Haiducilor din Nucşoara. Nu pot decât să îi mulţumesc.
Aşa cum aş vrea să le mulţumesc elevilor mei din clasa a VIII-a, care au făcut un gest simbolic dăruind şi ei, după ce m-au auzit în numeroase rânduri povestind despre Monument.
Nu mă pot opri cu mulţumirile aici  fiindcă câţiva români au crezut în ceea ce le-am spus eu şi m-au anunţat că au depus cât au putut şi dumnealor, iar la sfârşitul mesajului au spus atât de simplu – Doamne ajută!
Şi mai ales, nu pot să nu îi mulţumesc doamnei Ana Blandiana, care crede în acest proiect, crede şi în mine. ,,Domnule profesor, ar fi o ruşine să nu fie terminat, trebuie făcut. Faceţi ce trebuie !
        Datorită acestor oameni deosebiţi s-a strâns o sumă care permite să se ridice această cruce. Atât deocamdată.
          La început de an, dorinţa mea – eviden – să ridicăm crucea eroilor cât mai repede, să oferim timp doamnei Elena pentru a aprinde o lumânare. Gest simbolic, fiindcă părinţii şi fraţii au sfârşit în gropi comune, fără crucea creştinească la căpătâi...

Dumnezeu să-i ierte! Dumnezeu să ne ajute ca să-i putem pomeni !