Totalul afișărilor de pagină

luni, 4 august 2014

Impresii de la Școala de Vară de la Sighet ( I )

Săptămâna care a trecut, între 25 şi 29 iulie am participat la cea de-a XVII-a ediţie a Şcolii de Vară de la Sighetu Marmaţiei. Nu este prima oară când ajung la Sighet, am participat la patru ediţii ale Şcolii de Vară începând din anul 2008, dar aceasta este cu totul deosebită pentru mine şi soţia mea, fiindcă am avut onoarea de a fi invitaţi de către domnul Romulus Rusan la acest şir de conferinţe. Am aşteptat cu nerăbdare şi curiozitate să văd cum va fi revenirea după trei ani în acest orăşel maramureşean. Aveam speranţe, aveam aşteptări, aveam dorinţe şi toate acestea mi s-au împlinit şi chiar mai mult decât atât.





Pentru prima oară la Şcoala de Vară participau doar 25 de elevi, deci jumătate faţă de dăţile anterioare şi doar câţiva profesori de istorie, invitaţi după criterii lesne de înţeles. Cumva a fost ciudat că din sala aceea plină şi vie, să ne regăsim doar câţiva, însă cursanţii s-au dovedit extrem de interesaţi, de iscoditori şi de multe ori s-a întâmplat că întrebările lor şi răspunsurile conferenţiarilor să dureze mai mult decât prelegerea propriu-zisă. Din păcate problemele legate de sponsorizări au lovit și în această Școală...
Prima conferinţă a fost cea a doamnei Monica Macovei, care a vorbit tot timpul stând în picioare şi urmărindu-i cu privirea pe cei tineri, de la care a cerut la sfârşit întrebări. M-a mirat să o văd cu totul altfel decât în apariţiile din mass-media, foarte relaxată, degajată, dornică de interacţiune. Discursul său a fost unul lejer, mă aşteptam la ceva oficial, mai scorțos, într-un limbaj de specialitate. Bineînţeles că diversele aluzii şi chiar mici povestiri despre tot felul de piedici pe care le-a întâmpinat în calitatea sa de ministru al justiţiei nu au lipsit. Se simţea însă în această doamnă elegantă puterea, spiritul de luptător care nu dă înapoi. De altfel una dintre ideile principale pe care ne-a transmis-o, pe care a repetat-o de câteva ori - este aceasta – să nu te dai bătut, să lupţi până la capăt dacă eşti convins că ai dreptate, să nu faci compromisuri.



Seara, în jur de orele şapte, am vizitat Cimitirul Săracilor unde au fost aruncaţi de-a lungul timpului toţi morţii de la închisoare. Oamenii politici, militarii de rang înalt şi episcopii greco-catolici fuseseră arestaţi în 1950 în Noaptea Demnitarilor şi timp de cinci ani exterminaţi prin înfometare, lipsa căldurii iarna, lipsa tratamentului medical, duritatea gardienilor. Am ajuns la cenotaf unde se găsesc urne cu pământ din sute de locuri unde românii au suferit şi au murit pe tot cuprinsul ţării. Aici aş fi vrut să dau din partea familiei Mitoi din Dârmăneşti, sacul cu hainele lui Constantin, deţinut politic timp de 6 ani în diverse închisori şi lagăre de muncă. Domnul Rusan mi-a spus însă că e mai potrivit să îl aduc a doua zi la Memorial. Aşa că, plasa mea de Kaufland, în care simţeam greutatea sacului ascuns al memoriei, m-a însoţit peste tot timp de câteva ore bune !










În sfârşit, a doua zi, pe 26 iulie, domnul Rusan m-a chemat înainte de conferinţa domnului Jardar Seim şi, cu emoţie, am dezvăluit şi prezentat aceste haine care aduc o mărturie atât de elocventă, materială, despre condiţia de deţinut politic în timpul regimului lui Dej. Ele îşi vor găsi locul într-una din sălile Memorialului, iar eu aduc acest omagiu, cu prietenie, familiei Mitoi, pentru tanti Florica şi Titu, fiul ei care a avut atâtea de suferit ca şi copil, adolescent, apoi om matur din pricină că omul care a locuit aceste haine a fost tatăl său ! Titu era mereu pus să scrie - ,,ocupaţia tatălui’’ şi invariabil respins pentru că era un pui de bandit ! Pentru mine acest moment a însemnat ceva – o mică alinare, o repunere în drepturi, o recunoaştere pentru memoria unui om care a suferit cumplit în închisoare şi a fost urmărit şi silit să treacă periodic pe la Securitate după eliberare. De aceea nici nu a povestit vreodată despre ceea ce a trăit, vrând să-şi scutească familia de necazuri şi întristări şi mai mari. Un om discret, un soţ şi tată grijuliu, un om altruist ce a salvat viaţa unui coleg de detenţie, singurul care l-a vizitat după 1964. Constantin Mitoi se află acum în Memorial, povestea sa, asemenea celei a mii şi zeci de mii de deţinuţi politici nu s-a pierdut, trăieşte, eu am transmis-o mai departe, aşa cum mi-a fost relatată de soţie şi fiu. Pot spune astfel că învăţătorului Constantin Mitoi i s-a făcut o reparaţie morală şi sunt atât de mândru că am contribuit la aceasta!




                                       







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu