Totalul afișărilor de pagină

duminică, 24 august 2014

Concert în Fortul 13 Jilava

Cu toţii avem zile deosebite, zile complicate şi complexe, care sar din tipar, care ne copleşesc şi ne extrag din cotidianul banal dându-ne peste cap într-un mod în care n-ai fi putut crede vreodată că se poate întâmpla. Pentru mine o astfel de zi a fost 23 august. Cele trei evenimente, atât de desosebite, de categoric distincte care mi-au partajat ziua m-au consumat prin emoţiile lor contrare şi speciale.
          Dimineaţa devreme am început-o la Biserică unde am participat la slujba religioasă urmată de parastasul tatălui celui mai bun prieten. Cu şase săptămâni în urmă cu lacrimi în ochi am dus crucea acestui om care atât de repede şi-a lăsat familia îndurerată... Avea vârsta tatălui meu...
          După prânz am plecat spre Bucureşti dând curs invitaţiei doamnei Ioana-Raluca Voicu-Arnautoiu de a participa la un eveniment special la Fortul 13 Jilava.
         La întoarcerea de la Bucureşti, târziu în noapte, am mers cu soţia mea la petrecerea de nuntă a unei foste eleve la care ţinem în mod deosebit...
        Fiecare eveniment, atât de bogat în semnificaţii, m-a făcut să trăiesc un amalgam de emoţii atât de diverse, a fost o zi cum sunt sigur că nu are să mai fie niciodată !
          Vizitarea Fortului 13 Jilava în sine este o experienţă. Iar când ştii ce s-a petrecut acolo, când, cu puţină imaginaţie poţi auzi vocile damnaţilor de sub pământ, ţi-i poţi imagina în celule supraaglomerate întinși pe burtă vara în căutarea unei adieri de aer proaspăt, îi poţi vedea căutând cu asiduitate să-şi potolească foamea teribilă lustruind gamele cu mâncarea pe care şi animalele ar fi refuzat-o, auzi strigătele brutale ale gardienilor, loviturile lor date acestei mase enorme de deţinuţi care odată erau elita ţării...
        Celulele de izolare poartă încastrate în zidurile mizerabile frică condamnaţilor, dar şi speranţa de a ieşi cu viaţa  de acolo, celebra Casimcă a Jilavei te şochează cu întunericul de iad cu care te întâmpină... Câte rugi, câte lacrimi fierbinţi, câtă suferinţă a cunoscut această temniţă? Cine sunt cei care în nimicnicie şi-au pierdut sufletele aici? Cine sunt cei care cu fiare la picioare şi-au înălţat sufletele spre Dumnezeu şi din întuneric au reuşit să-i găsească lumina ?











         Cum se numesc cei care, lângă Jilava, în această atât de frumos numită Vale a Piersicilor, au pierit sub fierul executanţilor regimului dejist? Unde se odihnesc trupurile lor zdrenţuite de glonţ, cine le-a aprins vreo lumânare şi le-a făcut Veşnica Pomenire? Cum vor ajunge ei la mântuire?
 Ioana – o fetiţă de doi ani era arestată împreună cu mama ei în anul 1958 şi apoi lăsată la un orfelinat din Câmpulung. Purta un nume infam, urât de securişti, căutat în zeci şi zeci de operaţiuni timp de 9 ani în munții Făgăraș.  Arnăuțoiu ! 



Familia Arnăuțoiu în vremurile fericite la Nucșoara; Ion Arnăuțoiu în arest


Dl Radu Preda, președintele IICCMER la expoziția din Jilava

       Este parcă incredibil cum, Cineva, a hotărât că suferinţele părinţilor ei şi ale celor câtorva sute de săteni din Nucşoara şi împrejurimi, nu trebuie aruncare direct şi pe umerii acestei fetiţe ! A fost adoptată de o familie iubitoare, a trăit ca orice copil, înconjurat de dragostea acestor  părinţi. Sensibilitatea sa a condus-o către o carieră artistică, a devenit violonista şi chiar profesoară la Conservator. Când a aflat întâmplător cine este cu adevărat, a început lungul drum pentru a afla totul despre tatăl ei, mama ei, împrejurările în care ei au trăit, au luptat şi au murit. Memoria lor, căutarea şi dezvăluirea a ceea ce a fost rezistența anticomunistă de la Nucşoara dusă de Haiducii Muscelului au preocupat-o tot mai mult şi am asistat, cred eu, la un punct culminant, ieri, 23 august. O expoziţie cu fotografii şi documente într-o celulă de la Jilava, urmată de un concert exorcizator ţinut într-alta celulă ! Cu siguranţă că doar putem bănui cum a trăit doamna Ioana acest moment, cât de important a fost să le cânte aici părinţilor morţi şi tuturor deţinuţilor politici care n-au putut gândi vreodată că va veni un astfel de moment peste 6-7 decenii ! Primul concert înălţat pentru sufletele celor ce au suferit în Fortul 13 Jilava !



Ioana la 2 ani, în 1958


Doamna Ioana în timpul concertului,  lângă dl Octav Bjoza




        Domnul Octav Bjoza, preşedintele AFDPR, prezent la Jilava i-a spus doamnei Arnăuțoiu că acest eveniment a avut loc chiar în celula în care dânsul a fost deţinut pentru câteva săptămâni. În felul acesta parcă s-a creat o punte între trecut şi prezent, între tânărul Mesteacăn, puternic, dar împilat şi doamna Ioana care i-a adus puţină alinare chiar în locul în care şi-a început pelerinajul suferinţei acum zeci de ani... Domnul Bjoza mi-a spus că atunci când a fost arestat simţea în el forţa unui leu, iar închisoarea îi atrofia şi-i anihila puterea şi energia. Cel mai important a fost însă că a putut rezista psihic şi nu a cedat !



Am avut onoarea !


În centru, domnul Bjoza, lângă dânsul, dl Radu Preda, președintele IICCMER

Alături de invitaţii doamnei Arnăuțoiu, la concert au participat şi circa 20 de persoane venite în Bucureşti la Congresul Asociaţiei Internaţionale a Foştilor Deţinuţi Politici şi Victime ale Comunismului din Europa de Est. Dumnealor cred că au apreciat într-un mod aparte această vizită la Jilava, expoziţia şi mai ales concertul, fiecare având în spate propria experienţă carcerală, la baza căreia s-a aflat acelaşi regim comunist comun ţărilor est-europene. Aplauzele de final au demonstrat-o cu prisosinţă !

                                      Concert în Fortul 13 Jilava

La sfârşit am reuşit şi eu să o felicit pe dna Ioana şi i-am mai zis că am trăit un moment istoric – primul concert susţinut în Jilavă ! Dânsa a fost atât de modestă, parcă nu vroia să spună  că într-adevăr a fost ceva deosebit, da, mai mult, a fost ceva excepţional, da, eu am făcut asta ! Pentru ai mei şi pentru toţi care au fost aici! Si nu a spus-o ! Dumneaei știe cel mai bine cum s-a pregătit, ce a investit,  câtă încărcătură simbolică, dar și profund umană ascunde acest moment.
Eu știu doar că am simțit lângă dânsa o clipă de împlinire, de înălțare și mai ales o clipă de  realizare a unei promisiuni fierbinți. Vă mulțumim, doamna Ioana !




luni, 4 august 2014

Impresii de la Școala de Vară de la Sighet ( I )

Săptămâna care a trecut, între 25 şi 29 iulie am participat la cea de-a XVII-a ediţie a Şcolii de Vară de la Sighetu Marmaţiei. Nu este prima oară când ajung la Sighet, am participat la patru ediţii ale Şcolii de Vară începând din anul 2008, dar aceasta este cu totul deosebită pentru mine şi soţia mea, fiindcă am avut onoarea de a fi invitaţi de către domnul Romulus Rusan la acest şir de conferinţe. Am aşteptat cu nerăbdare şi curiozitate să văd cum va fi revenirea după trei ani în acest orăşel maramureşean. Aveam speranţe, aveam aşteptări, aveam dorinţe şi toate acestea mi s-au împlinit şi chiar mai mult decât atât.





Pentru prima oară la Şcoala de Vară participau doar 25 de elevi, deci jumătate faţă de dăţile anterioare şi doar câţiva profesori de istorie, invitaţi după criterii lesne de înţeles. Cumva a fost ciudat că din sala aceea plină şi vie, să ne regăsim doar câţiva, însă cursanţii s-au dovedit extrem de interesaţi, de iscoditori şi de multe ori s-a întâmplat că întrebările lor şi răspunsurile conferenţiarilor să dureze mai mult decât prelegerea propriu-zisă. Din păcate problemele legate de sponsorizări au lovit și în această Școală...
Prima conferinţă a fost cea a doamnei Monica Macovei, care a vorbit tot timpul stând în picioare şi urmărindu-i cu privirea pe cei tineri, de la care a cerut la sfârşit întrebări. M-a mirat să o văd cu totul altfel decât în apariţiile din mass-media, foarte relaxată, degajată, dornică de interacţiune. Discursul său a fost unul lejer, mă aşteptam la ceva oficial, mai scorțos, într-un limbaj de specialitate. Bineînţeles că diversele aluzii şi chiar mici povestiri despre tot felul de piedici pe care le-a întâmpinat în calitatea sa de ministru al justiţiei nu au lipsit. Se simţea însă în această doamnă elegantă puterea, spiritul de luptător care nu dă înapoi. De altfel una dintre ideile principale pe care ne-a transmis-o, pe care a repetat-o de câteva ori - este aceasta – să nu te dai bătut, să lupţi până la capăt dacă eşti convins că ai dreptate, să nu faci compromisuri.



Seara, în jur de orele şapte, am vizitat Cimitirul Săracilor unde au fost aruncaţi de-a lungul timpului toţi morţii de la închisoare. Oamenii politici, militarii de rang înalt şi episcopii greco-catolici fuseseră arestaţi în 1950 în Noaptea Demnitarilor şi timp de cinci ani exterminaţi prin înfometare, lipsa căldurii iarna, lipsa tratamentului medical, duritatea gardienilor. Am ajuns la cenotaf unde se găsesc urne cu pământ din sute de locuri unde românii au suferit şi au murit pe tot cuprinsul ţării. Aici aş fi vrut să dau din partea familiei Mitoi din Dârmăneşti, sacul cu hainele lui Constantin, deţinut politic timp de 6 ani în diverse închisori şi lagăre de muncă. Domnul Rusan mi-a spus însă că e mai potrivit să îl aduc a doua zi la Memorial. Aşa că, plasa mea de Kaufland, în care simţeam greutatea sacului ascuns al memoriei, m-a însoţit peste tot timp de câteva ore bune !










În sfârşit, a doua zi, pe 26 iulie, domnul Rusan m-a chemat înainte de conferinţa domnului Jardar Seim şi, cu emoţie, am dezvăluit şi prezentat aceste haine care aduc o mărturie atât de elocventă, materială, despre condiţia de deţinut politic în timpul regimului lui Dej. Ele îşi vor găsi locul într-una din sălile Memorialului, iar eu aduc acest omagiu, cu prietenie, familiei Mitoi, pentru tanti Florica şi Titu, fiul ei care a avut atâtea de suferit ca şi copil, adolescent, apoi om matur din pricină că omul care a locuit aceste haine a fost tatăl său ! Titu era mereu pus să scrie - ,,ocupaţia tatălui’’ şi invariabil respins pentru că era un pui de bandit ! Pentru mine acest moment a însemnat ceva – o mică alinare, o repunere în drepturi, o recunoaştere pentru memoria unui om care a suferit cumplit în închisoare şi a fost urmărit şi silit să treacă periodic pe la Securitate după eliberare. De aceea nici nu a povestit vreodată despre ceea ce a trăit, vrând să-şi scutească familia de necazuri şi întristări şi mai mari. Un om discret, un soţ şi tată grijuliu, un om altruist ce a salvat viaţa unui coleg de detenţie, singurul care l-a vizitat după 1964. Constantin Mitoi se află acum în Memorial, povestea sa, asemenea celei a mii şi zeci de mii de deţinuţi politici nu s-a pierdut, trăieşte, eu am transmis-o mai departe, aşa cum mi-a fost relatată de soţie şi fiu. Pot spune astfel că învăţătorului Constantin Mitoi i s-a făcut o reparaţie morală şi sunt atât de mândru că am contribuit la aceasta!