Totalul afișărilor de pagină

duminică, 20 iulie 2014

S-a întâmplat la noi în Piscani – povestea unei crime de acum 7 decenii

        Acum câteva zile am trecut pe la prietenul meu Titu din Dârmănești, stabilit de ani buni în SUA. Ca de fiecare dată când trec pe la Titu, discuțiile noastre s-au învârtit și ne-au încercuit în multiplele lor ecuații cu multe soluții, încât nici nu m-am mirat cum Titu a ajuns să-mi povestească o veche-veche întâmplare. Și poate nici n-aș fi luat-o prea mult în serios, dacă nu s-ar fi legat cu altă vizită, pe care i-am facut-o domnului Teodor Dina. Ei bine, Titu mi-a zis că pe vremea când tatăl  său era tânăr în sat a avut loc o crimă oribilă asupra unui activist de partid, care a fost hăcuit cu toporul. Miliția a luat la cercetări în primul rând pe cei bănuiți că, fiind dușmani ai poporului muncitor, ar fi avut motive să îl ucidă. Adică inclusiv  pe tatăl său. Însă n-a trecut multă vreme și soția celui decedat s-a predate spunând că ea l-a omorât și l-a transportat apoi cu o roabă mai departe de casă, aruncându-l într-un șanț.
       La trei zile după cele povestite de Titu, iată că am ajuns la domnul Dina, care, surpriză, mi-a dat să public această poveste deosebită  și crâncenă, așa cum a auzit-o dumnealui chiar din gura bătrânei ce a înfăptuit-o și a intrat în temniță pentru a-și răscumpăra păcatele față de societate. Căci față de Dumnezeu doar El știe cum o va judeca…



                              
                       Povestea pe care o scriu aici este adevărată (ca și cele care vor

 urma) și aparține unei octogenare,Tanti Venera, care, într-un moment de 

disperare și-a ucis cu sânge rece bărbatul, aplicându-i trei lovituri de topor

 în zona capului, după ce, în prealabil, i-a pus un laț de sârmă în jurul 

gâtului, în timp ce dormea.
          S-a întâmplat această mizerabilă crimă, în urmă cu vreo 65 de ani, la noi, la Piscani, în acest ,,colț de rai”, într-un sat ca multe altele, de pe frumoasa vale a Râului Doamnei.
       ,,Știu - spune Tanti Venera -  că nici un păcat săvârșit cu bună-știință nu rămâne nepedepsit. Nici măcar, aici pe pământ. În cer, probabil, cu atât mai mult…”
       Ne imaginăm de multe ori, visând cu ochii deschiși, cum se spune, cum s-ar desfășura scena finală a răzbunării noastre pe cei care ne-au făcut să suferim vreme îndelungată.
        Cel mai adesea i-am tortura încet, ca să simtă durerea, măcar pe cea fizică, fiindcă pe cea spirituală nu au cum, ,,pe asta doar chinurile iadului ar mai putea s-o răsplătească !”.
         Mulți ne lăsăm pradă imaginației acestea negre, însă foarte puțini dintre noi au curajul să recunoască că au asemenea viziuni.
        ,,Cum să răsplătești cu aceeași monedă ? Cum să folosești azi, în lumea creștină modernă în care trăim, Legea Talionului; ochi pentru ochi și dinte pentru dinte ?’’
        Ei bine, ea, Tanti Venera, n-a mai putut, n-a mai vrut să îndure, s-a săturat, s-a revoltat și l-a pedepsit cu moartea pe cel care zi de zi și noapte de noapte o tortura ca un inchizitor. Judecătorul, un bătrânel cu mustață, cu figura ca a lui Bachus, s-a uitat la ea cu mânie când a pronunțat sentința. Faptul că avea la dosar un certificat medico-legal cu zeci de zile de spitalizare, ca urmare a loviturilor primite, cu sechele pe mâini și pe corp, încă vizibile la  câteva luni după crimă, n-a reușit să convingă completul de judecată să-i acorde circumstanțe atenuante. 20 de ani de temniță avea să fie sentința, într-un loc de… reeducare.        
      ,,Ai avut noroc că te-a repartizat aici la Mislea. Poți învăța o meserie care să-ți folosească după eliberare, mi-a zis o deținută cu vechime, în ziua în care am pășit pe poarta fostei mânăstiri, acum închisoare pentru femei.
       N-am răspuns nimic, de parcă nu vedeam și nu auzeam nimic din ceea ce se petrecea în jurul meu, fiind preocupată mai mult de imaginea noului domiciliu, în care călcam pentru prima și ultima dată în viața mea.
       Fă, a zis o deținută mai oacheșă, tare ca să fie auzită de toate celelalte; voi știți de ce e asta aici ? Că și-a omorât bărbatul, de-aia !  Avea un râs gros, tabacic, răsunător, dar curând a fost acoperit de hohotele celorlalte femei în uniforme vărgate.
       Hai că ai sânge-n tine, mânca-ți-aș ! Mi-a dat un ghiont amical în spate de era să mă dea grămadă peste paturi. Se bucurau de parcă moartea lui Vasile, bărbatul meu, izbăvise  lumea de nemernici, de parcă le-ași fi scăpat și pe ele de tiranii care le snopeau în bătaie.
       Cred că așa manifestându-se zgomotos, aveau impresia că sunt mai puternice, chiar în stare să-mi repete gestul dacă li s-ar fi ivit ocazia. Cert este că din clipa aceea m-au privit cu teamă, dar și mult respect. Ele se aflau în acel loc sinistru pentru că furaseră, înșelaseră, omorâseră, dar nici una dintre criminale n-o făcuseră cu sânge rece, așa ca mine. Omorâseră la băutură, când mintea nu era limpede, pe când crima săvârșită de mine, în miez de noapte, cu toate detaliile ei, era inedită.
       Crimă cu premeditare, cu mintea lucidă, declarații false, ducerea în eroare a organului de anchetă, și încă vreo trei articole consemnate de procuror în dosarul penal destul de voluminos, care m-a însoțit în pușcărie ca o piază rea pe toată durata detenției.
    Apărătorul, un avocat tinerel, a adus o mulțime de de probe și de martori care să declare ce viață nenorocită am dus eu cu Vasile, soțul meu. Au depus mărturie în favoarea mea vecinii și rudele. Au venit la bară chiar și neamuri de-ale soțului meu, dar nu ca să mă acuze, ci ca să mă scape. Dumnezeu să le răsplătească pentru că m-au căutat la vorbitor mai în toți anii cât am stat în detenție ! Toți au declarat același lucru; că Vasile al meu era impulsiv, irascibil, violent din cale-afară, că mă bătea mereu de mă lasa lată. Mă bătea Vasile, mai ales după ce se încurcase cu Leana, când lipsea nopți întregi de-acasă. Și dacă îi ziceam ceva, îmi spunea:
    ,, O să te snopesc în bătaie dacă te mai ei de ea. Să nu crezi că mi-e frică de cineva. Nici de Dumnezeu nu mi-e frică !’’   Atunci a luat icoana din cui și a aruncat-o în foc. Era nebun de-a binelea, altfel n-ar fi făcut o asemenea faptă păgânească !
     Nu, nu-l cred în stare de așa ceva, mi-a zis soacră-mea când i-am povestit cele întâmplate. Știu ce-i poate pielea când se îmbată, că alta în locul tău n-ar fi stat cu el, dar ia-l și tu cu binișorul, încearcă să-i intri în voie, că așa sunt bărbații: mai bea un pahar în plus, se mai uită după câte o fufă, ce să-i faci, așa ne-a fost dat nouă femeilor !
    Îi lua apărarea de fiecare dată, deși aveai impresia, auzind-o, că-l condamnă.
   Nu i-aș fi spus niciodată că mă bate, nici că are pe cineva, dacă n-ar fi auzit singură, că doar gardul ne despărțea și nimeni nu avea cum să ignore semnele de pe fața și de pe corpul meu; se vedea clar că fusesem bătută crunt.
    ,,Vai de capul tău, iar te-a bătut nemernicul de Vasile’’, îmi zicea câte o vecină când mă vedea cu vânătăi pe față și pe mâini. ,,Eu în locul tău l-ași omorî. Cu toporul l-as omorî să fiu în locul tău. De ce să rabzi atâta chin, când el își trăiește viața cu Leana, iar pe tine și pe copii vă lasă de izbeliște. Ba te mai și bate de omoară ticălosul dracu’’.
       Vă așteptați, probabil, să vă povestesc cum am ajuns să trăiesc lângă bărbatul cu care m-am măritat din dragoste, la vârsta de 19-20 de ani. Ne-am căsătorit din dragoste la vârsta la care se căsătoreau tinerii atunci, copți la minte. Nu eram nici săraci, nici lipsiți, aveam căsuța noastră, aveam doi copii de crescut și duceam o viață destul de liniștită, până când a intervenit între noi scorpia aia de Leana care i-a sucit mințile lui Vasile. Atunci a început pentru mine calvarul. N-o să mă credeți câte bătăi am îndurat timp de câțiva ani, cât am plâns, cum am vrut să-l părăsesc, dar m-a întors mama din drum.

      ,,Mamă, mi-a zis; rostul tău e acolo la casa ta. Nu te mai gândi la tine, că ți-e bine, sau ți-e rău; ai doi copii, gândește-te la ei, cum o să crească fără voi ?’’
        Nu m-a primit acasă când am vrut să-l părăsesc. Nu mi-a mai rămas decât să îndur, să-mi accept soarta, mulțumindu-i  lui Dumnezeu pentru faptul că, dacă pe mine mă stâlcea uneori și de două ori pe zi în bătaie, de copii nu se atingea niciodată.
      Acestui calvar i-am pus punct, cu toporul, într-o noapte întunecoasă, când n-am mai putut suporta supliciul la care erau supusă. Așa am făcut ,,crimă cu premeditare” și am primit 20 de ani închisoare. Am făcut ceva mai mult de jumătate din ei. Din punct de vedere legal mi-am ispășit pedeapsa, dar cel mai greu mi-a fost că timp de ani și ani, de zeci de ani, nu mi-a dispărut din ochi imaginea aceea macabră din noaptea omorului.
      Casa plină de sânge, figura aceea hâdă a lui Vasile, mutilat cu tăișul toporului… Și lumea, lumea aceea ,,binevoitoare” ca m-a sfătuit să-l omor, să-l tai cu toporul, mi-a întirs spatele, nu m-a iertat că i-am luat viața omului cu care am împărțit pâinea și patul timp de 10 ani ! Și dacă în închisoare eram respectată și admirată pentru curajul de a-mi fi omorât călăul, când am ieșit din nou în lume lucrurile s-au întors la 180 de grade… Toți m-au privit cu scârbă, de parcă bărbatul meu ar fi fost un sfânt, iar eu o nemernică, tot ce făcuse el urât în viață fusese șters cu buretele și devenise martir. Au fost și persoane care m-au înțeles (nu mai vorbesc de copiii mei, care m-au primit cu bunăvoință) care m-au primit în viața lor cu încredere, oferindu-mi de lucru, fiindcă în închisoare am învățat croitorie, ba chiar și să lucrez covoare cu alesături, pentru export.
       Se spune că uitarea e o virtute, e binecuvântată. Sigur, pentru cei care pot uita și pot să-și reia viața de la început. Dar cei care nu pot să uite ? Eu n-am putut să uit niciodată.
      Nu m-a lăsat coșmarul acela cu imaginea crimei, pe care o am în ochi noapte de noapte, chiar dacă au trecut de atunci mai mult de 50 de ani. Vedeți, asta nu e durere fizică, ca și cum te-ar durea ceva anume, o mână, un picior. Pe mine mă doare sufletul; asta mă chinuie, suferința asta morală, înainte de judecata lui Dumnezeu.
        Am fost și pe la mânăstiri, am ținut și posturi lungi, mi-am mărturisit păcatele la preoți, la călugări, dar tot nu pot să uit. Realitatea e tristă, e urâtă. Mă simt singură deși trăiesc în lume, avându-i  aproape pe copii, pe nepoți, pe strănepoți. De-acum nu mai aștept decât judecata lui Dumnezeu, de la care aștept milă și îndurare…”

         Vă mulțumesc mult pentru interviu, vă doresc pace și liniște și încă mulți ani  până la întâlnirea cu Creatorul, de unde  sperați să obțineți milă și îndurare.

                               9 mai 2002;  Teodor Dina

     P.S.   Așa e, uitarea e binecuvântată, e scrisă în legile omenești !
     Satul, oamenii, au uitat demult  ,,Noaptea sângeroasă” de acum  65 de ani. Imobilul în care a locuitTanti Venera cu familia, înainte de oribila crimă a fost demolat de ani și ani, iar căminul eliberat de ,,Casa păcatului” a devenit… spațiu verde !
                                               


________________________________



sâmbătă, 19 iulie 2014

Vlaicu mare logofăt Piscanul - o filă din istoria localității Piscani

                               Lui Vlaicu mare logofăt Piscanul
                    omagiu de recunoștină la aniversarea a 470 de ani de la uciderea sa din porunca
                                                        domnitorului Radu Paisie.
     
     În cadrul aniversărilor culturale, cu care ne-am obișnuit în fiecare an calendaristic,  se înscrie și aniversarea  a 470 de la moartea tragică  a lui Vlaicu mare logofăt Piscanul, ctitorul bisericii ,,Sf. Nicolae” din satul Piscani, comuna Dârmănești, județul Argeș.
      Atestarea lui documentară ca stăpân al unei părți însemnate din moșia și satul Piscani, este marcată de documentul din 29 decembrie 1532, emis de cancelaria din Târgoviște a domnitorului Vlad Vintilă de la Slatina (1532-1535) prin care întărește lui Vlaicu clucer și fraților săi, stăpâniea asupra unor proprietăți, funciare, astfel:
      ,,…Și iarăși să le fie la Piscani – cităm din document  -  de peste tot hotarul, jumătate, iar din a doua parte (a satului, n.ns.) a șasea parte, pentru că a cumpărat-o jupan Vlaicu cu frații săi, Mihnea pârcălab și Badea, de la Arfa, partea lui toată, pentru 2400 de aspri.
    Și partea lui Negre,  toată  (vezi denumirea satului Negreni, n.ns.) căci a cumpărat-o de la  Dragomir fiul lui Negre, pentru 2600 de aspri.
   Și din a doua parte  (a satului, n.ns.)  a șasea parte mai sus scrisă, partea lui Badea Bulgarul, căci a cumpărat-o de la Badea cu 2400 de aspri….”
   Deși stăpânea moșii, sate și părți de sate, în mai multe localități din fostul județ Muscel, după cumpărarea acestor proprietăți în Piscani, Vlaicu clucer a acordat o atenție deosebită acestor locuri minunate, unde și-a construit conac și dependințe gospodărești adecvate, precum și biserică din zid, în care a fost și înmormântat.
   Personalitate marcantă a timpului în care a trăit, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, Vlaicu  a fost remarcat de către domnitorul Radu de la Afumați (1522-1529, cu întreruperi) care l-a ridicat în treapta de clucer  și i-a întărit stăpânirea asupra proprietăților sale.
   După moartea tragică a lui Radu de la Afumați (2 ianuarie 1529) Vlaicu rămâne cu funcția de clucer și în domnia lui Moise vodă. Din păcate, în scurt timp, domnia acestuia este pusă în cumpănă de către un nou pretendent, Vlad Înecatul. Victoria pe câmpul de luptă a lui Vlad Înecatul fiind asigurată, Vlaicu realizează că domnia acestuia este efectiv consolidată, cu sprijinul socrului său, Petru Rareș, și i se alătură de la început. La rândul său, noul domn își dă seama de capacitatea politică a clucerului muscelean,  pe care și-l apropie, dăruindu-i unele moșii confiscate de la adversarii săi, boierii Craiovești.
     La sfârșitul lunii septembrie 1532  - cităm din cronica veche,,săvârșindu-se Vlad vodă, înecat în Dâmbovița, boierii țării sfătuindu-se pentru domn, au găsit cu cale să pună pe Vintilă județul de la Slatina”. Vlaicu clucer, împreună cu alți boieri dregători domnești, îl sprijină la început pe noul domn. Recunoscător, domnitorul Vlad Vintilă îl menține pe Vlaicu în dregătoria de clucer și îi întărește și el cu hrisoave stăpânirea asupra moșiilor cumpărate, moștenite de la tatăl său, sau dobândite prin danii domnești.
   Din păcate, și domnia acestuia a fost umbrită de numeroase mișcări boierești ostile, în urma cărora mulți boieri au trebuit să plătească cu viața pentru nesăbuința lor.
    După ,,tăierea trădătorilor la Pitești” boierii rămași loiali domnitorului au fost răsplătiți de acesta, fiind înălțați în ranguri în locul celor decapitați, mulți dintre ei beneficiind și de averile acestora, confiscate pe seama domniei.
    Vlaicu clucer, ca răsplată a loialității sale a fost investit de domnitor cu dregătoria de mare logofăt (șeful cancelariei domnești) beneficiind și de unele proprietăți confiscate de domnitor de la adversarii săi.





     Chiar în vara acestui an, 1534, când a fost ridicat în treapta de mare logofăt, Vlaicu își constituie la Piscani reședința rurală, fiind comanditarul și finanțatorul unui conac impozant (ale cărui fundații se mai văd și acum) precum și a unei biserici din zid, care a rezistat (cu unele restaurări) până în zilele noastre.
     În ultimul an de domnie al lui Vlad Vintilă (1535) cu toată atenția de care se bucura din partea domnitorului, Vlaicu Piscanul se alătură și el partidei ostile acestuia și contribuie la înlocuirea lui din domnie. În timp ce  boierul din Piscani atinge apogeul ascensiunii sale pe plan politic și economic, domnia lui Vlad Vintilă este pusă la grea încercare de un nou pretendent, Radu Paisie, care în intervalul septembrie – noiembrie 1534 ocupă tronul de la Târgoviște și chiar emite documente de cancelarie.
     Revenit în domnie cu ajutor otoman, succesul lui Vlad Vintilă este efemer asigurat, de gărzile otomane care l-au instalat pe tron,  dar în iunie 1535 cade victimă unei noi încercări a boierilor ostili de a-l scoate din domnie, care, de astă dată reușește. La o vânătoare de cerbi, organizată în pădurea de la Leamnă, pe malul Jiului ,,gonacii” conduși chiar de către cumnatul său, logofătul Momce, l-au străpuns  pe domnitor cu sulițele, omorându-l pe loc.


Vlad Vintilă de la Slatina

          Martor la acest tragic eveniment, Vlaicu Piscanul, nu a fost străin de odioasa crimă. Documentele care s-au păstrat confirmă, că împreună cu alți boieri mari din Sfat, a luat și el parte la vânătoarea domnească organizată în pădurile Jiului.
      După uciderea lui Vlad Vintilă de către boieri, la 11 iunie 1535, la vânătoarea din pădurea de la Leamnă, de lângă Bucovăț,   ,,viind boierii la Curtea de Argeș, au ales pe starețul mânăstirii, arhimandritul Paisie, ca să le fie domn, schimbându-i numele călugăresc și numindul Radu, ca pe tatăl său, Radu cel Mare…”
   Vlaicu Piscanul, care n-a fost străin de complotul boierilor ucigași ai lui Vlad Vintilă, se alătură noului domn, iar acesta răsplătindu-l pentru  ,,credincioasă” slujbă îi întărește stăpânirea asupra moșiilor sale și-l menține în continuare în treapta de mare logofăt.
    Chiar din primul an de domnie Radu Paisie îi încredințează lui Vlaicu și fraților săi conducerea lucrărilor de reconstrucție a mânăstirii Valea (Țițești-Argeș) unde boierii din Piscani au devenit ctitori și epitropi.   Dar…roata vieții se mișcă, nu stă pe loc !
    Începută la 13 iunie 1535, domnia lui Radu Paisie a fost pusă în cumpănă pe toată durata ei de mai mulți pretendenți la tron, sprijiniți de unele partide boierești ostile. Timp de un deceniu (1535-1545) fostul călugăr, stareț al mânăstirii Argeșului, a trebuit să lupte cu diverști pretendenți la Tronul Basarabilor. Vlaicu Piscanul, deși n-a luat parte fățiș la comploturile boierilor opozanți, a fost bănuit de domnitor ca partiuzan al acestora.
   După 15 octombrie 1540 a fost eliminat din Sfatul Domnesc, cancelaria țării, condusă de el (ca prim ministru) între anii 1534-1540 fiind încredințată de domnitor altui boier.


     După eliminarea din Sfatul Domnesc, în care deținea funcția de mare logofăt, Vlaicu se retrage la Piscani, reședința sa rurală, pentru a se ocupa de averile sale, puse acum în dispută de noii dregători ai lui Radu Paisie.  Domeniul Vlăiculesc, constituit din 17 sate, 17 siliști, 3 munți, 7 mori și 25 de sălașe de țigani robi, începe acum să se destrame fiind reclamat de cei de la care fusese acaparat.   Și lucrurile nu se opresc aici, din păcate !
   O nouă încercare a boierilor ostili lui Radu Paisie, de a-l scoate din domnie și a-l înlocui cu un domn favorabil intereselor lor, a avut loc în iunie 1544.
   Fugar în Transilvania, încă din 1543, de teama represaliilor, Vlaicu Piscanul se raliază și el cu pretendentul Laiotă Basarab și cu boierii sprijinitori ai acestuia.


Laiotă Basarab

      În prima luptă dintre mercenarii lui Laiotă și oastea lui Radu Paisie,  ,,a biruit Laiotă și a luat domnia la Târgoviște  (…)  iar după două luni a revenit Radu Paisie de la Nicopol, cu mulțime de turci, și a avut (iarăși) război cu Laiotă la Fântâna Țiganului și a fost izbânda Radului vodă  (…)  În această luptă Laiotă Basarab a fost tăiat luptând (în luptă, n.ns.) și tăiați au fost de Radu Paisie și toți boierii prinși alătură de Laiotă, ca: Vlaicu logofăt din Piscani, (subl. ns.T.D.) Stroe banul și Stanciu vistier…”
   
       Foarte sumar cronica a consemnat (totuși) că, la 1 octombrie 1544, Vlaicu Piscanul a fost prins odată cu învinșii de la Fântâna Țiganului și tăiat odată cu aceștia din porunca lui Radu Paisie. Deși ctitor al mânăstirii Valea, la  reconstrucția căreia a contribuit ca ispravnic din partea domnitorului și căreia i-a făcut danii încă din timpul vieții sale, Vlaicu a fost înmormântat la Piscani, în biserica ctitorită de el între anii 1534-1540, fiindcă domnitorul-călău n-a îngăduit ca ,,trădătorul” să-și afle odihna veșnică în mânăstirea ctitorită de el. Mormântul său, acoperit cu o masivă lespede din piatră de Albești, se păstrează încă în pronaosul bisericii ,,Sf. Nicolae” din  Piscani. 


      Ca un omagiu pentru biserica ctitorită de el și rămasă peste veacuri până în zilele noastre, locuitorii din Piscani îi aduc în fiecare an prinos de recunoștință.
    Articolul de față se constituie și el a fi un prinos de recunoștință, un omagiu adus lui Vlaicu mare logofăt Piscanul, ctitorului bisericii ,,Sf. Nicolae” din Piscani, cu prilejul,  aniversării  a 470 de ani de la moartea sa tragică la 1 octombrie 1544.

                           1 Iunie 2014                                                    Teodor Dina
                                                ______________________________



joi, 17 iulie 2014

Arheologia memoriei


Ieri am rugat-o pe tanti Florica să îmi mai povestească odată despre întâmplările unei vieți furate, unei vieți ascunse în suspinele nopților nedormite, despre viața sa de femeie atât de firavă, dar totuși puternică în esență. De ce o consider pe tanti Florica puternică ?
Pentru că la 21 de ani și-a văzut soțul venit de pe front în permisie cum murea în pragul casei. Și s-a ridicat.
Pentru că la 22 de ani i-a murit fetița de meningită în brațe. Și s-a ridicat.
Pentru că la 30 de ani securiștii i-au alungat cel de-al doilea soț, un învățător respectat, din școală. Și s-a ridicat.
Pentru că la 36 de ani a rămas singură cu doi copii când soțul i-a fost arestat și condamnat la 10 ani de muncă silnică pentru că ar fi uneltit contra ordinii sociale. Și s-a ridicat. Și s-a bătut pentru ca să nu fie aruncată în drum, când instanța a decis confiscarea totală a averii soțului. Și a trimis în fața comisiei de confiscare pe cei doi copilași ținându-se de mânuțe, având în celelalte mânuțe bocancii soțului. ,,Na, confiscați-i averea, că atâta are ! ’’
Pentru că a muncit la colectiv stropind cu sudoarea ei pământul care fusese al lor. Și s-a ridicat!
Pentru că a crezut tot timpul că soțul i se va întoarce acasă. Pentru că, deși fusese silită să divorțeze, cum acesta a ajuns acasă, l-a luat din nou de bărbat !
Pentru că a crezut în Constantin al ei, pentru că a fost la un pas de deznădejde de câte ori copiii ei erau respinși din școli, din facultăți, din servicii. Dar s-a ridicat!
Pentru că a plâns amar când a fost înștiințată că Titu, băiatul cel mare, va face închisoare fiindcă a vrut să rupă gratiile de la închisoarea mare, cea de toate zilele, dar a căzut. Și din nou s-a ridicat !
Tanti Florica a ascuns adânc în podul casei o traistă cu o cămașă, un fel de pantaloni-izmene și niște cipici. I-am privit pe ea și pe Titu cum au scotocit prin sac și le-au ridicat în lumină după exact 50 de ani! Cu ele Constantin s-a eliberat din închisoare în 1964... Nu mai păstrau mirosul acela de deținut care a șocat-o pe tanti Florica la venirea soțului ei... Mâinile sale obosite și bătrâne au scuturat hainele, le-au netezit și parcă le-au mângâiat puțin... Oare la ce s-a gândit Titu când le-a cercetat cu grijă, și-a lăsat privirea să alunece peste fiecare petec, peste fiecare petec peste petec, cusătură peste cusătură?! Toată viața sa a fost afectată puternic de pecetea pusă acelui om care a locuit aceste haine. Fiu de bandit, fiu de dușman al poporului, fiu de chiabur, fiu de legionar!
Vă mulțumesc, Titu și tanti Florica.
Ați săpat adânc în memorie, ați sângerat poate din nou, dar vă mulțumesc că ați eliberat povestea voastră și ea va fi spusă mai departe de aceste haine într-un loc unde nu vor mai fi nevoite să se ascundă și să le fie rușine – un Memorial al Victimelor și Rezistenței Anticomuniste. Pentru mine, pentru altul ca mine, pentru ei, copiii și tinerii de acum încolo care trebuie să știe !










...............................................................................................................


Pe data de 26 iulie 2014  avut onoarea de a darui in numele doamnei Floarea Mitoi acest sac al memoriei !







miercuri, 16 iulie 2014

Portret de victimă și călău


     Revin cu câteva fragmente din două lucrări importante care, cred eu, trag vălul de pe ceea ce Alexander Soljenitîn a numit ,,cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane’’, și anume experimentul de la închisoarea din Pitești. Aduc față în față pe torționar și pe victimă, pe Eugen Țurcanu și pe Dumitru Bordeianu, cel care a scris unele dintre cele mai dramatice memorii de închisoare, un om care l-a pierdut pe Dumnezeu în iadul de la Pitești, l-a primit pe diavol ca să supraviețuiască și s-a lăsat stăpânit de acesta, iar după patru ani, într-o sâmbătă a Sfintelor Paști a avut puterea de a-l alunga, de a se autoexorciza… Cuvintele mele sunt prea sărace pentru a creiona ceea ce a pătimit acest om, unul din cei peste o mie de la Pitești, Gherla, Ocnele Mari, Târgșor și Canal…    



       ,,Un bãrbat frumos, ieșit din comun, cu capul mare, cu trãsãturi fine, fruntea latã, buze senzuale, pãrul castaniu spre blond, ondulat și nasul de tip clasic, grecesc. Ochii, mari, exagerat de mari, albaștri, foarte expresivi. Când se încrunta, te înspãimânta. Bãrbia specificã tipului voluntar. Râdea rareori și râsul lui era plãcut, atrãgãtor. Corpul, bine proporționat, pãrea al unui atlet de performanțã. Când îți dãdea un pumn sau o palmã, te dobora la pãmânt. Când se enerva era atât de crud, cã distrugea totul în calea lui, ca un ucigaș feroce. Mai era apoi și de o inteligențã ieșitã din comun și cu o memorie formidabilã. Îsi aducea aminte de tot ceea ce declarase fiecare student la București și la Gherla’’





(....)

       
  Judecând dupã datarea declarațiilor sale, a avut cel puțin trei anchete premergãtoare procesului: cea preliminarã de la Jilava, la începutul anului 1952, o a doua în intervalul martie-aprilie 1953 despre chestiuni generale și cea mai consistentã între martie și august 1954, ultimele douã la Ploiești. Ca dovadã a atașamentului sãu real faþã de comunism, Țurcanu a fost singurul învinuit care a susținut din primul pânã în ultimul moment faptul cã acțiunea pe care a inițiat-o și a condus-o în închisori a fost cinstitã fațã de regim, deși putem intui cã a fost supus și el presiunilor. La un moment dat, a susținut chiar cã nu ar fi ordonat nimãnui sã batã, ci doar a utilizat bãtaia nesistematicã din ordinul lui Dumitrescu, Marina, Nemes, Sepeanu și Mircea, combinatã cu alte metode de intimidare ca înjuratul, izolarea în poziție, frecatul camerei etc. La sfârșitul cercetãrilor, era suferind de gastroduodenitã cronicã și colecistitã cronicã.
         Comportamentul lui Turcanu pe durata procesului rãmâne unul din misterele care îi înconjoarã existența. El a fost singurul care a refuzat sã semneze dovada de primire a citației pentru cã nu recunoștea acuzația de ,,acte pregãtitoare la crima de uneltire contra securitãții interne a RPR’’, dar se pare în ultimul moment a acceptat sã joace rolul pe care i-l conferise Securitatea în proces, mințind cã întreaga acțiune, inclusiv uciderea lui Alexandru Bogdanovici, s-a desfãșurat la ordinul lui Nicolae Cobâlaș.
        Personalitate complexã, Eugen Turcanu a fost abil manevrat de adevãrații dirijori ai acþiunii de la Pitești, care i-au speculat la maximum setea de a se rãzbuna pe cei ce l-au aruncat în închisoare. Dintr-un bãrbat cãsãtorit cu un copil mic acasã și cu frumoase perspective de carierã politicã, el s-a trezit cu o condamnare de șapte ani pentru vechi contacte cu tineretul legionar, astfel cã aceștia au devenit principala sa țintã, întocmai pe placul autoritãților comuniste. În același timp, ambiția, orgoliul, lipsa de scrupule și cruzimea patologicã l-au recomandat pentru a conduce torturile. Turcanu era nu doar inteligent, ci și un bun psiholog, fiindcã știa cum sã le vorbeascã victimelor sale. Pe Aurel Vișovan l-a ameninþat cã îi pregãtește ceva special, astfel cã acesta a trãit cu spaima în suflet pe tot parcursul bãtãilor. Altuia, pe care îl vãzuse mai firav și mai ușor de speriat (era filosof ca formație), i-a spus cã de el nu se va atinge, întrucât va ceda de unul singur, lucru care avea sã se întâmple întocmai dupã ce a asistat la torturile colegilor sãi.
        Puterea sa de fascinație acționa și dupã ani de zile, când era deja executat: Dan Dumitrescu și Aristotel Popescu erau atât de îngroziți de ideea cã Țurcanu ar putea sã aparã în celulele lor de la Jilava pentru a relua bãtãile, încât îi denunțau fãrã încetare pe toþi deținuții ori gardienii care nu aveau o comportare adecvatã. Demența i-a împins pânã la a refuza pâinea lãsatã pentru ei la toaletã de vecinii de celulã, fiindcã nu puteau accepta ideea cã Țurcanu murise și suspectau permanent cã erau supuși unor încercãri.
        Printre deținuți a circulat zvonul cã Eugen Țurcanu s-ar fi cãit înainte de moarte. Octavian Tomuța susține cã s-a întâlnit cu un preot care a stat în celulã cu un Țurcanu abãtut, era frãmântat, era un amestec de resemnare și disperare. El l-a întrebat dacã Dumnezeu poate ierta ,,crime multe și grele’’, iar Nicolae Itul pretinde cã l-a auzit în Jilava strigând de la un geam: ,,Mã bãieți, mã, aici Turcanu! Vã rog sã spuneți tuturor cã-mi pare rãu de toate crimele și de tot rãul pe care l-am fãcut și sã mã ierte, dacã pot! ‘’ Faptul este aproape imposibil de confirmat sau de infirmat astãzi. Țurcanu a fost executat, conform actelor oficiale, pe 17 decembrie 1954.
       Gheorghe Bâgu i-a vizitat familia dupã eliberarea din închisoare și a vãzut-o pe fiica lui Eugen cântând la pian. Mult mai târziu, cumnatul lui Țurcanu i-a spus cã fata este complexatã și timoratã pentru cã auzea la Radio Europa Liberã ce a fãcut tatãl ei: ,,Cum, unchiule, eu sunt fiica celui mai mare criminal?’’  și izbucnea în hohote de plâns și țipete. Dupã ce a absolvit Facultatea de Medicinã, s-a cãsãtorit și a plecat în Germania. Soția lui Țurcanu s-a recãsãtorit, aparent înainte de moartea lui. M-a apucat mila și de Țurcanu, el fiind de fapt o nefericitã victimã a unor manevre diabolice. Un tânãr inteligent ca el cum putuse oare sã se angajeze într-o lucrare atât de satanicã? Numai orgoliul, setea de putere și lipsa de discernãmânt putuserã sã-l ducã în cea mai adâncã prãpastie a pierzaniei. [...] Dacã Nicolski nu l-ar fi ademenit și nu l-ar fi mințit, Țurcanu nu s-ar fi angajat sã facã ceea ce a fãcut.
(Alin Muresan, Pitesti, cronica unei sinucideri asistate)

       ,,Unii au cedat numai când l-au văzut pe altul plin de sânge si schilodit în bătăi, fără ca ei însisi să fi luat vreo palmă. Altii au cedat după o palmă sau după o bătaie bună, altii după sute de bătăi, altii s-au sinucis sau au înnebunit iar altii au fost ucisi.
        Unii au cedat după o zi de tortură, altii după o lună, altii după ani. Toti am fost însă topiti, în termeni comunisti „muiati”, conform afirmatiei: „De beton armat să fiti, si tot o să vă muiem”. Cum să nu ne „topim”, când carne nu mai aveam iar ciolanele ne erau umflate si înnegrite de ciomege? Rezultatul acestei experiente a fost că s-a ajuns la „citirea gândurilor”.
     Ciudătenia a constat în aceea că majoritatea dintre noi nu mai puteam spune la ce ne gândeam, ce fel de gânduri aveam si dacă erau sau nu conforme cu demascările. Unii, mai ales cei din grupul mistic, spuneau că se rugau, altii că se gândeau acasă, iar altii spuneau fel de fel, unele mai năstrusnice ca altul. Dificultatea, de neconceput si de neînteles, a cunoasterii gândurilor proprii, consta în faptul că, după atâtia ani de chinuri, nu mai puteam exprima sau explica ceva, ca să ne facem întelesi.
       Atât eu, cât si camarazii mei, am văzut cu ochii nostri că nu ne mai puteam controla expresia fetei, care ne trăda întotdeauna gândurile pe care nu mai reusea să le mascheze. În momentul când posedatul te tortura si se uita în ochii tăi, întrebându-te unde te gândeai sau ce gânduri aveai, dacă nu răspundeai sincer, el îti si observa pe fată gîndul pe care voiai să-l ascunzi. Nu mai aveai nici vointa si nici puterea să-ti opresti această exteriorizare, si atunci se stia precis dacă spuneai sau nu adevărul.
      Aceasta a fost ultima fază a nebuniei colective pe care am trăit-o toti cei care am trecut prin demascări. Iar rezultatul acestei „citiri” a gândurilor, prevăzute de Nicolski si profetite nouă de Ţurcanu, a fost neîncrederea totală în cel de lângă tine.''







     
 ,,Era în Sâmbăta Pastelui. Cu o zi înainte mă rugasem, atât de adânc, cum poate nu am făcut-o niciodată în viata mea; în acelasi timp, trăiam însă si disperarea că rugăciunea nu-mi e ascultată. Sâmbătă seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopti nu-mi mai găseam somnul. Spre miezul noptii, ceva m-a îndemnat să mă dau jos si să mă misc prin cameră. M-am apropiat de geam si în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douăsprezece, anuntând slujba Învierii. Sunetul clopotelor mi se părea venind din altă lume, atât era de armonios. Am căzut în genunchi în fata ferestrei si, cu mâinile încrucisate pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu:
      „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că Te-am ofensat, dar Tu Doamne, stii că am ajuns la marginea suferintei si răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie din toată fiinta mea, de este cu putintă, iartă-mă si învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în Învierea Ta”.
      În clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu mâinile încrucisate si ochii atintiti printre gratii, toată fiinta mea s-a cutremurat si din ochi au început să-mi curgă siroaie de lacrimi. Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: „Doamne, fie-Ţi milă de mine!” N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur si o zvârcolire ca a posedatilor si am simtit cum din sufletul si trupul meu a iesit si m-a părăsit o putere străină. Era duhul satanei care mă muncise si mă stăpânise, timp de patru ani de zile.
Asemăn vindecarea mea, pentru că vindecare a fost, cu ispăsirea unui om care duce o mare povară în spate, până cade sub greutatea ei si nu se mai poate ridica; atunci cineva îi ia greul si el se simte după aceea, dintr-o dată, atât de usor de parcă ar zbura. Asa m-am simtit si eu îndată ce forta aceea satanică m-a părăsit. Am căzut cu capul pe ciment, lesinat, cu cămasa udă de transpiratie si lacrimile nu mai încetau să-mi curgă siroaie. Mi-am simtit fruntea udată de lacrimile căzute pe cimentul rece pe care l-amsărutat. Erau lacrimile căintei pe care Dumnezeu binevoise să le primească, iertându-mi ofensa pe care i-o adusesem. În patru ani de chin, nu vărsasem o lacrimă, dar acum sufletul îmi era scăldat în baia căintei si a minunii lui Dumnezeu.''

(Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării)



marți, 1 iulie 2014

Oamenii de lângă noi și durerile lor neștiute

Tanti Florica are fața brăzdată adânc. Are 92 de ani, dar cele mai profunde riduri nu i le-a adus timpul, ci suferința. Când ai puțin peste douăzeci de ani, doi copii mici și soțul îți este luat în plină zi de către mașina Securității, iar ani și ani nu mai știi nimic de el, dacă mai e în viață sau cum o duce, viața te copleșește. Suferința, teama și deznădejdea că ai rămas singură să îți crești copiii, iar acestora li se reproșează că sunt fii de bandiți și sunt stigmatizați pentru totdeauna.




          Tanti Florica povestește cu o voce domoală despre evenimentele care i-au marcat viața. Îmi mărturisește că până și acum când își amintește, parcă i se face frică… Este teribil să vezi că te poți gândi cu teamă și acum, după ce au trecut 60 de ani de la ziua arestării soțului. Acesta fusese un învățător respectat în sat, dar înainte de război intrase în Mișcarea Legionară. Împreună cu un coleg, Jean, tot învățător și el. Numai că Jean, când timpurile se schimbaseră, știuse să se învârtă puțin și ajunsese în partid, deci era la putere cum ar veni. Probabil asta l-a făcut la un moment dat să i se adreseze fostului său camarad cu cuvintele - ,, Bă legionarule, ce mai cauți pe aici pe la școală ?’’ Constantin a rămas probabil șocat de această întrebare și nu a putut decât să îl întrebe, la rândul său - ,,Cum, Jane, n-am făcut amândoi cărămidă ?’’
Acest schimb de replici a prefigurat ceea ce avea să se întâmple curând – descinderea Securității și arestarea lui Constantin pe 8 august 1958. De obicei securiștii veneau noaptea la adăpostul întunericului, de data aceasta au făcut-o în plină zi. L-au dus la Pitești și a intrat în ancheta despre care știm cam cum se desfășura. Vinei sale că în trecut fusese legionar i se mai adăuga una, aceea că era chiabur și a exploatat poporul muncitor. Tanti Florica l-a căutat la Pitești, dar nu a putut intra în sediul Securității și s-a întors acasă plânsă, îngrijorată și speriată. A mai încercat odată să îl vadă și a reușit să pătrundă în temuta clădire, însă a auzit gemete și strigătele torturilor și a plecat înnebunită de groază. Nu a mai avut altceva de făcut decât să aștepte și pe 15 septembrie a început procesul care era judecat de Tribunalul Craiova la Pitești. A putut doar să întrezărescă puțin din ce se întâmpla înăuntru fiindcă totul se desfășura cu ușile închise. Și-a văzut soțul tras la față, slab și întunecat spunând că tot ce scrie în declarația lui i-a fost smuls prin bătaie și nu mai recunoaște nimic. Asta nu l-a împiedicat pe judecător să îi dea 10 ani de închisoare și confiscarea totală a averii. Situația devenea extrem de grea, tanti Florica ar fi rămas singură pe drumuri cu doi copii mici. A fost însă ajutată de un om cu suflet, secretarul de la Primărie, care i-a dat un act conform căruia casa îi aparținea ei și astfel a scăpat de confiscare. A fost nevoită să intre la CAP ca să-și câștige existența, muncind pe pamântul care fusese al ei și al lui Constantin. Timpul trecea greu, era ostracizată, se depărtase de toți, îi era o frică teribilă și nu avea nici o veste de la soț. A mai încercat odată să îl găsească, a mers la Jilava și în sala aceea mare a rămas șocată să vadă o mulțime de doamne ce veniseră ca și ea mânate de aceeași teamă dar și speranță. Plânsetele lor, faptul că multe leșinau, deznădejdea care prefigura parcă anticamera iadului, au impresionat-o profund și s-a întors acasă înfrântă și fără de speranță. Au trecut 3 ani până când a primit o miraculoasă carte poștală. Constantin trăia ! Frazele sale stereotipe, dictate de lucrătorii din lagăr, nu lăsau să se întrevadă nimic din dorul și suferințele acestul tată și soț. Dar lucrul cel mai important îl dezvăluia – era în viață !
I-a făcut pachetul pe care îl cerea și speranța i-a mai dat puțină încredere și a așteptat, a așteptat... Trei ani lungi până când situația externă a silit regimul lui Dej să elibereze deținuții politici. A apărut în pragul casei ca o nălucă și nu a mai fost cunoscut de fiica sa cea mică – Rodica. Era slab și străveziu, avea adânc înrădăcinat în fiecare fibră mirosul de deținut, dar cel mai grav, sufletul său fusese distrus, dislocat, iar rămășițele i se refugiaseră undeva atât de departe încât nici el însuși nu mai putea să le dea de urmă.
Unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut au fost să-și ia băiatul într-o vizită. A mers la fostul său camarad care îi pecetluise soarta, a intrat în casă și i-a zis atât - ,,Jane, îți mulțumesc pentru tot binele pe care mi l-ai făcut !’’Apoi s-a îndreptat spre soția acestuia, i-a sărutat mâna și s-a întors spre ușă. Băiatul său își amintește să fi vazut lacrimi în ochii lui Jean, dar asta nu mai avea nici o importanță. Constantin era un om distrus și toată viața sa de atunci încolo s-a dus sub semnul acestei pecete a infamiei. Copiii săi au fost teribil de afectați, mai ales băiatul, Titu. Hărțuirea sa sistematică l-a făcut să încerce să fugă din țară, dar prins fiind, a ajuns, ca și tatăl său, în închisoare ca deținut politic.
Tanti Florica povestește fără ură, firesc, ca și cum nu ar fi vorba despre povestea vieții ei și a copiilor ei. Nici măcar nu invocă justiția divină pentru ceea ce s-a întâmplat mai apoi, dar crede în ea. La două săptămâni după vizita soțului la fostul camarad, acesta a suferit un infarct și a murit. Ceva mai târziu soția sa a orbit și a înnebunit, iar băiatul lor cel mare a murit de tânăr lăsând în urma sa doi copii mici...
Calvarul vieții lor a continuat prin ostracizarea copiilor ei, lucru resimțit, așa cum spuneam, puternic de Titu. În sufletul ei s-a consumat atât de mult încât uneori ajungea să-și dorească cel mai îngrozitor lucru – Dumnezeu să-l ia pe soțul ei pentru ca regimul să îi lase pe copii să-și facă un viitor... Titu a fugit din zonă, a încercat să-și piardă urma și, atunci când pe vreuna din multele hârtii pe care trebuia să le semneze, găsea rubrica tatălui, scria – fără tată, decedat. Doar așa a reușit să scape puțin din strânsoarea care nu îl lăsa să trăiască ca pe orice tânăr normal.
Dar viața lui urma să capete accente dramatice când a plecat în căutarea libertății pe mare, într-o barcă,  încercând să spargă zidurile invizibile ale Cortinei de Fier...

                 Tanti Florica alături de fiul și nora sa într-o frumoasă zi de iunie.





Dorul său de libertate l-a adus mai întâi la închisoare, ca și pe tatăl său, iar în cele din urmă, ca o izbăvire, în îndepărtata Americă...