O lecție de istorie din istoria care nu se învață la școală

Am fost invitat miercurea aceasta la Școala Gimnazială nr. 10 Marin Preda din Pitești pentru a face o prezentare pe o temă de istorie recentă – Haiducii Muscelului din Nucșoara. Domnul director Simion Romulus mi-a pus la dispoziție o sală de clasă dotată cu un televizor și un laptop și m-a lăsat să îmi instalez și eu ,,recuzita’’. Numai că, dacă e să nu meargă ceva, nu merge și pace ! Mai precis, pptx meu nu a fost citit de laptopul școlii, iar laptopul meu nu avea ieșire HDMI pentru a se cupla la televizor. Am apelat la băieții buni la info pentru a descărca de pe net programul, dar nici aceștia nu au reușit decât să scoată un trial ce mă lăsa să văd trei slide-uri. Așa că, a trebuit să improvizez de la un capăt la altul și, sper că am reușit totuși să fac înțelese ideile de bază ale acestei lupte deznădăjduite și eroice duse de băieții de la Nucșoara. M-am folosit de fotografii, de texte si de micile secvențe video. Elevii de clasa a VIII-a au ascultat cu atenție, cel puțin o mare parte a lor, lecție s-a prelungit cu mai bine de 20 de minute și, din păcate, nu am mai avut timp și de întrebări din partea lor. Astfel că, partea de feed-back nu a ieșit așa cum sperasem eu.

Fiind prima oară când ies în afara școlii mele cu această prezentare și având în vedere că partea tehnică m-a lăsat baltă, cum se spune, eu mă declar mulțumit de cum a ieșit această lecție mai deosebită. A participat și doamna profesoară Aurora Brebuleț, cunoscută (am observat) ca doamna de orgami și laudele aduse de dânsa au însemnat pentru mine o confirmare a faptului că a fost o reușită. Dumneaei a venit împreună  cu două eleve pasionate de istorie, ceea ce mie personal mi-a plăcut mult, fiindcă și eu aș face la fel dacă ar fi să particip la o acțiune de acest gen. Acum aștept să mai merg și la alte școli ori licee, fiindca eu cred că e imperios necesar ca elevii noștri buni să afle că au existat acum 6-7 decenii niște băieți hotărâți, verticali, curajoși care au dat o lecție de demnitate, luptând pentru țară, credință și rege. Iar aceștia, fie un Arsenescu, un Arnăuțoiu, un Mihalache, un Dabija, un Ogoranu, un Marinescu, ne pot servi și azi de modele și ne pot face să prețuim în alt fel libertatea pe care azi o avem și pentru care ei și-au dat viața.

O istorie care nu se învață la școală

Oameni, locuri și istorii din Dârmănești

Luni, 26 mai, la Școala Gimnazială Dârmănești, am avut plăcerea de a-l invita pe unul dintre fiii satului Piscani – domnul Teodor Dina. Cu mai multă vreme în urmă stabilisem cum vom colabora pentru a realiza această lecție deosebită. Ba, ca să respect adevărul până la capăt, încă din 2010 de când l-am cunoscut pe domnul Dina și m-a ajutat cu o lucrare de geografie, am avut eu în gând să îl rog să vină în școala noastră. Dar așa cum se întâmplă de atâtea ori, mereu a intervenit câte ceva, iar Școala Piscani, din păcate, din motive legate de demografia școlară, și-a închis porțile, elevii de la ciclul gimnazial mergând la Dârmănești.

În fine, acum timpurile s-au copt pentru a-l aduce în mijlocul nostru pe domnul Teodor Dina, un om rar ca o nestemată ținută ascunsă și rămasă neșlefuită, nepusă în valoare. De ce spun asta? Fiindcă domnul Dina este un autodidact, un însetat de cultură, un om care nu poate să stea o zi fără să deschidă paginile unei cărți. Așa cum ne spunea cu umor, nu are multă școală. Dar știm bine că asta nu contează mereu – doar să ne uităm la zecile de mii de licențiați care au apărut din neant și acum asaltează fast-food-urile în căutare de locuri de muncă. Când îl auzi vorbind pe domnul Dina, îți dai seama imediat că te afli lângă un intelectual de mare clasă, un om cu rădăcini adânci, profunde, în istoria și solul localității sale natale. Cred că ar putea povesti ore în șir despre Piscani, Negreni, Dârmănești, despre oameni și locuri, despre legende, dar și fapte, întâmplări de mult pierdute în negurile istoriei. Domnul Dina este un tezaur și luni, în școala noastră, ne-a pus la dispoziție o mică parte din ceea ce știe, cu promisiunea că va mai reveni. Doamna directoare Lili Ducan, profesorii Adriana Trașcă, Mioara Ungureanu și Valentin Mazilu, alături de elevii claselor a IV-a, a VII-a și a VIII-a, au urmărit lecția domnului Dina. La final, elevii l-au înconjurat pe profesorul nostru amator și au primit, cuminți, autografe, pe cărțile și revistele aduse de dumnealui, scriitorul Teodor Dina.

Am asistat la o oră de istorie locală excelentă, vie și activă. Singurele regrete au fost doar cele exprimate de Ioana Teodoreci – nu s-a vorbit și de satul ei, Valea Rizii. Dar data viitoare, promitem să ne axăm mai mult pe cele două sate care nu au fost în centrul atenției noastre luni. 

Oameni, locuri și istorii din Dârmănești.

Din amintirile unui veteran de război ajuns centenar - Constantin I. Boncea-Notarul

        ,,Domnule – îmi relata bătrânul veteran, ajuns centenar -  m-am născut într-o duminică, pe data de 24 martie 1915. Am urmat clasele primare la școala din sat, având învățători pe Ion Manolescu și pe Chirachița Chițu, despre care D-ta ai scris deja în Monografia școlii din Piscani, pe care am avut plăcerea s-o citesc și eu acum câțiva ani.

   După ce am încheiat cursurile școlii din Piscani, m-a dat tata la liceu, la Câmpulung, pe care l-am terminat la Pitești. Liceul având profil comercial dădea posibilitatea elevilor pentru a urma cursuri de scurtă durată și în alte domenii ca: administrație publică, contabilitate etc. Așa se face că după încheierea cursurilor liceului am plecat la București, m-am angajat la Poșta Centrală, în același timp urmând și cursuri de contabilitate, ba chiar și de administrație publică, pentru a deveni notar.

        În anul 1937, anul în care am fost încorporat, m-am înscris direct la Școala de ofițeri de rezervă Ploiești, cu profilul Vânători Care de Luptă, pe care am absolvit-o în termen de 9 luni cu gradul de sublocotenent, după care am fost ,,vărsat” la Botoșani și la Galați pentru diverse specialități în domeniul militar. Concentrările pentru acomodare cu trupa, respectiv cu comanda plutonului, a companiei, au început chiar în anul următor, 1938, câte o lună, două în fiecare an, până la 22 iunie 1941, când s-a primit ordinul pentru trecerea Prutului, în vederea eliberării Basarabiei și a Bucovinei de Nord.

      Unitatea de care aparțineam făcea parte din Grupul de Armate ,,Ucraina de Sud” comandat de către un feldmareșal german, iar direcția de înaintare era către Kiev, până unde am și ajuns după lupte grele. Funcțiile pe care le-am deținut au fost diverse. Deși nu aveam gradul de locotenent, inițial am condus un pluton, dar în focul luptelor, am luat comanda companiei, ba chiar și a divizionului, fiindcă se dăduse ordin ca ofițerii inferiori să lupte în linia I-a, unde pericolul era iminent.

      N-am făcut niciodată abuz de funție sau de grad, deși a-și fi avut dreptul să fac în situații de insubordonare, care se manifestau tot mai des chiar după trecerea Prutului.

     Chiar ostașul de ordonanță care mă servea, originar din Poienița-Muscel, m-a părăsit, dezertând pur și simplu, de la datorie. Nu i-am făcut acte pentru a-l deferi Curții Marțiale, ci doar l-am dat dispărut, pentru ca familia lui să beneficieze de ajutorul oferit de către stat. N-am procedat ca alți ofițeri sau subofițeri la împușcarea ostașilor care nu ieșeau din gropi la asalt. Teama de a ucide voit m-a făcut să nu fac uz de armă decât în situații limită, când nu am găsit altă ieșire din situație. Cred că o singură dată, prin Munții tatra, când primisem ordin să ocup o cotă situată pe un deal, a trebuit să folosesc mitraliera și să împușc observatorul neamț care ne țintuise în teren câteva zile, omorându-mi doi ostași frați trimiși în recunoaștere.

      După ocuparea Kievului trupele diviziei 18 Munte, din care făceam parte, nu au mai înaintat în adâncime, rămânând să execute diverse servicii în spatele frontului. Marea ofensivă sovietică pe direcția Iași-Chișinău din august 1944, m-a prins la Iași, de unde, pentru a nu fi captărată de ruși, unitatea a fost retrasă în Ardeal. Fiind un timp cu serviciul de garnizoană la Sibiu, am avut prilejul să cunosc o ,,frumoasă” din acest oraș, care, prin relațiile tatălui său, mi-a propus să rămân cu serviciul la garnizoana orașului.

    N-am acceptat, dar nici n-am refuzat, am lăsat destinul să hotărască și, peste câteva săptămâni am fost mobilizat la Aiud, de unde am plecat, împreună cu alte unități, pe frontul de vest.  N-am luptat la Oarba de Mureș, unde s-au dat lupte deosebit de grele, luând parte la alte acțiuni, tot atât de însemnate, pe direcția Cluj, Zalău, Tășnad și Carei.

    După trecerea Tisei, pe teritoriul Ungariei războiul a durat de la începutul lunii octombrie 1944, până pe la sfârșitul lunii ianuarie 1945. Cea mai de amploare acțiune de luptă la care am participat s-a desfășurat la Mișkolț, unde frontul ruso-român a mobilizat, pentru forțarea barajului de mitraliere ungaro-german, 2000 de guri de foc, încât la ocuparea orașului n-au mai rămas decât ruine fumegânde. Densitatea focului de arme de toate calibrele fusese atât de mare încât și vrăbiile și pițigoii fuseseră sfârtecați de gloanțe și de schijele de brandt. După eliberarea Ungariei trupele diviziei din care am făcut parte au luptat în sud-estul Slovaciei, în masivul muntos Muran, Tatra Mică, Banska Bistrița etc.

      Cinci luni am luptat pe teritoriul Cehoslovaciei împotriva nemților, până dincolo de Praga, la frontiera cu Austria. Acolo, cu numai câteva zile înainte de sfârșitul acestei mari conflagrații mondiale am fost rănit la șold, din fericire, nu foarte grav, de unde am fost evacuate în țară. Mi s-a propus să solicit încadrarea în ,,Divizia Tudor Vladimirescu” și să rămân în armată ca ofițer activ, dar am refuzat. Revenit în civilie după mai bine de cinci ani de concentrări și război, am ajuns acasă. Am luat contact cu realitatea, destul de sumbră și controversată, și m-am angajat ca notar la primărie.

     Situația era așa de complexă încât nu știai, pur și simplu, cum să te mai descurci, fiindcă ordinele primite de la prefectură, cu o zi, două, mai înainte, erau anulate sau amplificate de nu le mai dădeai de capăt. Serviciul se desfășura cu enormă dificultate, fiindcă lucram în același timp ca notar, și la Racovița și la Colibași, câte două zile pe săptămână, deplasarea făcând-o în ambele localități pe jos.

       Lucram câte 12 – 14 ore pe zi, uneori luam registrele acasă, fiindcă era perioada când se înfăptuia ,,marea operă” a regimului Petru Groza, pentru împroprietărirea foștilor luptători în războiul antihitrerist, cum se spunea atunci. Ordinele primite erau foarte confuze. Unii politicieni propuneau să fie împroprietăriți numai luptării din vest, alții propuneau să fie împroprietăriți și cei din est, precum și văduvele și orfanii de război. S-a procedat, în final, la împroprietărirea tuturor luptătorilor și văduvelor de război, tabelele trimise organelor superioare nemenționând locul unde au luptat aceștia.

      Comisia de împroprietărire din Piscani s-a constituit greu fiindcă mulți locuitori se temeau să primească pământ de la ,,comuniști”. Situația politică fiind confuză, oamenii se temeau și să primească pământ din moșiile boierilor Crăsănești (Octavian și Bebe Crasan) expropriate contrar legii în vigoare. S-au găsit până la urmă ,,întreprinzători” care să facă parte din comisie, mai ales că boierul Bebe Crasan a donat de bună voie o parte din moșie pentru a fi expropriată în vederea împroprietăririi foștilor luptători. După perioada aceea ,,fierbinte” în care spiritele locale s-au încins la maximum, în anul 1949 am fost demis din funcția de notar, din cauza originii ,,nesănătoase” fiindcă atât tatăl, cât și socrul meu, aveau statut de chiaburi. A urmat o altă perioadă grea, prin impunerea la ,,cote” de lapte (1000 litri anual) de carne, de lână, de cereale etc încât cu greu am putut face  față, socru-meu fiind și arestat și încarcerat timp de un an de zile.

       Întrucât aveam cazan pentru fabricat țuică, pentru care aveam autorizație de funcționare, magazia cu butoaiele cu țuică era zilnic deschisă fiindcă ,,organele” de partid și de stat, atât cele locale cât și cele venite de la raion, o frecventau cu obrăznicie oricând aveau poftă de băutură. Nimic nu zicea bietul tata de teamă să nu fie catalogat ca ,,dușman al poporului” și să fie și el încarcerat ca socrul meu.

        M-am reîncadrat în ,,câmpul muncii” când treburile s-au mai liniștit, găsind un servici bun de contabil-casier în cadrul Ocolului silvic Pitești, mai ales că acesta avea sediul la noi la Piscani în casa naționalizată a boierului Bebe Crasan. Vreo doi ani am lucrat în cadrul acestei instituții, până când ,,ocolul” a fost mutat la Costești. Cu toate insistențele inginerului Gheorghe Dejan, șeful ocolului, care mă aprecia mult pentru zelul depus, am refuzat să merg la Costești, din cauza transportului. După un timp, vreun an, doi, după ce am refuzat să mai lucrez la Ocolul silvic, m-am angajat pentru câțiva ani la ,,Casa de copii orfani” de la Valea Nandrii. Deși condițiile erau grele, fiindcă îndeplinmeam o mulțime de atribuții, fiind și contabil și casier și administrator, ba mai făceam și naveta cu bicicleta , 15-20 km. pe zi, perioada lucrată acolo a fost foarte plăcută în comparație cu alte servicii pe care le-am avut.

        Din păcate, din motive independente de voința mea, de la  ,,Casa de copii orfani”, de la Valea Nandrii, m-am transferat la Uzina Colibași, cum i se spunea atunci, unde am lucrat la Serviciul Financiar și la Cantina întreprinderii, până la pensionare.

         După ce m-am pensionat pentru limită de vârstă, m-am dedicat muncii în gospodărie. De dimineața până seara ,,robotesc” prin gospodărie, fiindcă îmi place, vorba ,,Domnului Trandafir” ca toate lucrurile să fie în rânduială. Deși am trecut de 98 de ani, (la data interviului) nu intru în casă decât la masă, fiindcă treburile gospodărești trebuiesc făcute întocmai și la timp. Nu mi-am permis pauze prelungite în timpul verii decât foarte rar, câte o săptămână, două, când am fost la băi, la Vatra Dornei, doar atunci fiind înlocuit de nepotul Adrian, care mă ajută în gospodărie. În rest, ce să mai spun ? Viața își urmează cursul ei normal, cu suișuri și coborâșuri, încât nimic nu este nou sub soare. Încep să mă obișnuiesc cu ideea și cu titlul cărții d-tale că ,,Soarele se apropie de asfințit !”

      Nu mi-e frică de moarte, doar de veșnicia ei. Răutatea oamenilor, în mijlocul cărora suntem ,,condamnați” să trăim a atins cote nemaiîntâlnite până acum, încât cu greu te poți strecura, făcând ,,slalom” printre capcane. Deie Dumnezeu să vină vremuri mai bune de acum în colo, pentru generațiile care vor veni după noi…

     

         Domnule Boncea, vă mulțumesc pentru amabilitatea de a răspunde acestui interviu. Vă doresc multă sănătate și încă mulți ani fericiți !     

                                                                               15 august 2010.

                                                                                  Teodor Dina

  

Din nou la Poenărei de Corbi

Să îl întâlnesc pe domnul Alexandru Marinescu și pe doamna Virginia Marinescu constituie de fiecare dată o adevărată experiență de viață. Unii oameni, prin ceea ce au fost, prin ceea ce sunt, te fac sa simți că stai la masă cu istoria, o istorie vie, o istorie trăită și împărtășită nouă, care avem urechi de auzit și ochi de văzut. Pentru că nu pot păstra numai pentru mine această bucurie a reîntâlnirii, m-am decis s-o împărtășesc și cu alții, cu elevii mei, cu prietenii mei, cu dumneavoastră, cei care mă urmăriți pe blog și pe paginile de facebook. 

Acum vreau doar un aspect să vă aduc la cunoștință: domnul Sandu nu este doar luptătorul din munții Făgăraș, nu este doar omul care, tânăr fiind, a primit cu bucuria deznădejdii sentința la doar 25 de ani de închisoare, nu este doar persoana căreia împrejurările istorice i-au dus în închisoare, părinții, i-au ucis fratele și socrul, i-au privat de libertate pe cumnatul său și alte rude apropiate.

Nu, este și omul care a avut imensul ghinion să treacă timp de câteva luni prin reeducarea de la închisoarea Pitești în primăvara anului 1952. Omul care a avut curajul să lupte în celulă pentru viața lui, omul care, alături de colegii săi i-a învins inițial pe studenții din comitetul de reeducare, tânărul care, apoi, când Eugen Țurcanu a revenit cu forțe proaspete, a fost strivit și bătut până a intrat în comă. Poveștile sale sunt cumplite și neverosimile, eu însumi când le-am auzit prima oară am foast atât de șocat încât nu am putut crede și am făcut păcatul de a-l judeca spunându-mi că fabulează.

 

                           

                                         

Aceste mărturii le readuc azi în fața dumneavoastră și vă mai spun că, undeva într-un Poenărei de Corbi trăiește un mare luptător, un om cu suflet de oțel, un brad care se va usca în picioare. Alexandru Marinescu a fost zdrobit și s-a ridicat, a fost ucis și a înviat, a fost umilit, dar și-a șters obrazul și în fiecare zi a vieții sale, fără să uite și fără să ierte depune mărturie pentru ca aceste orori săvârșite de români contra românilor să nu mai aibe loc vreodată. El face ceea ce atât de potrivit spune doamna Ana Blandiana: ,,Atunci când justiția nu reușește să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiție.’’ 

Din cutia cu amintiri

     Niciodată până mai acum doi -trei ani nu mi s-a părut anormal să învăţ într-o sală de clasă care s-a aflat deasupra unui magazin sătesc. Şi nici nu m-am gândit că e greu să faci carte în clase simultane. Cel puţin atunci eram pe doar două simultane – clasele I şi III, respectiv II şi IV. Azi, când am mai evoluat puțintel, copilul meu învață la simultan de patru clase! Adevărată educație europeană de secol XIX !

      Prima zi de şcoala nu mi-o amintesc, aşa cum se laudă unii şi o descriu cu lux de amănunte. Îmi aduc totuși aminte de prima mea Doamnă, care se numea Niculina şi era blândă, bună cu noi, am învăţat repede să o iubim. Însă doamna Niculina a plecat după primul an şi în locul dumneaei a venit domnul Oprea, un bărbat mai dintr-o bucată, mai dur. Din acea perioadă am rămas cu frică de matematică. Tabla înmulţirii extrem de greu s-a lăsat vărsată în căpşorul meu necopt. Ba chiar am fost ameninţat cu o notă de 4 şi ziua aceea a fost primul mare hop în viaţa mea de elev. Apoi, în mod miraculous, domnul cel sever şi-a rupt un picior, pare-mi-se, a fost înlocuit de altcineva o vreme. Atât cât să îmi revin şi, din clasa a III-a să ajung învăţăcelul altui dascăl – domnul Pepenescu. Mi-a fost tare drag acest om, era de o blândeţe surprinzătoare pentru un bărbat. În mintea mea de atunci (ori de acum ?), l-am asociat mereu cu pictorul Luchian. Semăna tare mult cu acesta. Dar scumpul meu domn învăţător era amenințat de grei nori negri care îi amărau sufletul, probabil că de ordin familial. Şi financiar, sau poate acestea erau complementare. Odată, ţin minte,  mi-a dat un bilet pentru tatăl meu în care îl rugă fierbinte să-i împrumute o sumă de bani ce echivala, cred, cu salariul pe o lună. Apoi, la puţină vreme, doar câteva săptămâni, s-a întâmplat nenorocirea – domnul Pepenescu şi-a luat viaţa, nereuşind să îşi pună ordine în problemele ce l-au zguduit atât de teribil. Era prima persoană pe care o cunoscusem atât de aproape şi am ajuns să o conduc către mormânt. Se strânsese puhoi de lume la înmormântarea Domnului meu drag. Nu îmi aduc aminte dacă am plâns, dar eram extrem de trist. Ceva din copilăria mea se dizolvă în fumul lumânărilor şi zgomotul clopotelor în care a fost lăsat în mormânt.

        În clasa a IV-a am fost fericit să văd că ne conduce către băncuțele noastre de lemn o domnişoară tânără, frumoasă, cu o voce caldă şi calmă, liniştitoare. Avea o pereche de ochelari care parcă îi apara ochii de privirile prea iscoditoare, îmi părea că are ochii umezi şi neliniştiţi ai unei căprioare. Deja citeam destul de mult şi mă pierdeam în vise, îmi doream enorm să fac un lucru deosebit ca să obţin atenţia şi aprecierea domnişoarei. Era, cred, eterna dorinţă a fiecărui copil, de a trezi în profesorul său un interes cât mai mare, de a fi apreciat şi lăudat, de a arăta cine este și ce poate. De aceea încerc să nu uit, ca profesor, cât contează o vorbă bună pentru un copil, pentru orice copil. Pentru un elev lăudat că a reuşit să ia notă cinci sau şase,  va conta, poate mai mult asta decât lauda ce i-o aduci unui premiant. De aceea e atât de greu să lucrezi cu aceste suflețele de oameni, fiindcă vei greşi cu siguranţă şi nu o să-ţi dai seama niciodată ce pas ai făcut greşit în faţa unuia sau altuia dintre copii. Domnişoara Cerasela era în primul său an de învăţământ şi cred că nu era prea încântată că a ajuns la Priseaca, unde trebuia să meargă, pe orice vreme, acei doi kilometri pe luncă. Nu-mi amintesc cum era ca şi învăţătoare, dacă primeam teme multe sau dacă la clasă era severă, dar nu cred să fi fost. În schimb mi-a rămas într-o cutiuţă a memoriei un amănunt total nesemnificativ legat de dânsa, dar atât de elocvent în a demonstra cât de ciudat funcţionează aceasta. Eram într-o pauză şi dânsa vorbea cu cealaltă doamnă învăţătoare, spunându-i că pe când se afla în staţia de autobuz a văzut pe cineva şi a simţit un puternic impuls care a îndemnat-o să îi vorbească. Problema mea nu era cu persoana respectivă, ci cu ,,impulsul’’. Fiindcă nu cunoşteam acest cuvânt şi credeam că e ceva ce nu prea ai voie să spui, un cuvânt prohibit. Da, cunoşteam spraiurile mamei mele pe care puteam citi cuvântul impuls. Dar tot mi-a rămas mie în minte că e ceva în neregulă cu el. Aşa că mi-am făcut curaj şi am întrebat-o pe mama mea, iar răspunsul ei, atât de banal, m-a dezamăgit. Era dezamăgirea unui copil care acordă o valoare ,,magică’’ unor cuvinte şi vroia să le vadă făcându-şi show –ul.

        Din clasele primare mai îmi amintesc de rivalitatea ,,dură’’ pe care am avut-o cu un băieţel – Ionuţ, care mai apoi a plecat la Mioveni, cred că eram atunci  în ultima clasă primară. Mereu luptam cu el pentru premiul I şi nu numai, ne luam de multe ori la trântă precum Zmeul și Făt – Frumos. Și, parcă şi acum îi simt strânsoarea braţelor în jurul gâtului, felul cum încet-încet renunţam şi mă dădeam bătut fiindcă simţeam că nu mai am aer şi privirea mi se împăienjenea. Când jucăm fotbal, eram mereu în echipe diferite şi concuram parcă numai unul cu altul. A fost primul meu adversar. Îi mai ştiu privirea lui Ionuţ, primul om de care îmi amintesc că privea în gol, parcă nemaivăzând nimic. 

     Şi îi mai ştiu bunicul, care locuia în capătul hulii şi, de fiecare dată, aştepta sus să urcăm cu ghiozdanele noastre grele. Îi dădeam bună-ziua, dar fie că era cam surd, fie că eu vorbeam prea încet, fie din amândouă cauzele, nu mă auzea şi apoi spunea tuturor că băiatul inginerului e prost crescut şi nici măcar nu e în stare să salute lumea pe drum. Aşa că mereu şi mereu mă aştepta acest domn ca o piatră de încercare pusă în miezul zilei şi mereu şi mereu lucrurile stăteau la fel, îi simţeam ostilitatea, ochii bătrâni şi răzbunători cum mă urmăresc. Sau poate doar aşa credeam eu, dar nu mai contează care era de fapt adevărul, oricum ani şi ani am trăit ca şi copil cu această percepţie.

“Amantele rămân însărcinate de trei ori mai des decât soţiile. Dar nu pentru asta le iubim”

De la Profesoru.ro scriere !      

        “Amantele rămân însărcinate de trei ori mai des decât soţiile. Dar nu pentru asta le iubim”

       Aceste rânduri, în ciuda titlului, nu se doresc un elogiu al adulterului, ci doar o prea- sumară trecere în revistă a caracterististicilor sexualităţii umane şi a evoluţiei acesteia.

        În contextul exacerbării acestui “flagel”, doamnele încornorate sau “traduse” se întreabă cu onestitatea unui preşcolar: De ce? Ce are aia şi eu n-am? Sau mai grav:  ce are ăla şi eu n-am (aici răspunsul e evident :P, si nu mă refer la pilozitatea facială  ).

         Greşeala cea mai mare este aceea de a considera monogamia şi “monopolul” asupra partenerului ca un fapt firesc, natural. Se omite sau nici nu se cunoaşte faptul că în cea mai pare parte a istoriei sale evolutive omul a trăit într-un sistem social în care a avea mai mulţi parteneri era un lucru banal. Lucrurile se petreceau cam cum vedem azi în cazul majorităţii speciilor de mamifere, masculii şi femelele ducând o existenţă solitară, întalnindu-se doar pentru actul împerecherii, fără ca apoi masculii să participe la creşterea puilor. În cazul speciei umane se pare că aici intervine diferenţa.  Vulnerabilitatea puiului de om şi a femeii a dus la un parteneriat pe termen mai îndelungat între aceasta şi bărbat pentru creşterea lui. De aici mutaţiile de ordin emoţional şi social fiind uşor de intuit sau tărâm pentru speculaţii.

        Cu alte cuvinte omului modern îi vine destul de greu să nu­-i fugă ochii după căprioare, în condiţiile în care sute de mii de ani de poligamie i-au inoculat în “zestrea” sa psihică acest comportament. E ca şi cum toată viaţa ai scris cu mâna dreaptă iar apoi eşti nevoit să scrii cu stânga.

        La asta se adaugă şi faptul că  plăcerea amorului are o funcţie strict biologică, aceea de a asigura perpetuarea speciei. Astfel natura ne-a pricopsit cu plăcerea asta doar pentru a fi dornici să repetăm “schema”.  În definiv, încă plătim tribut hormonilor şi comportamentelor ancestrale …

        Doar iubirea adevărată ne poate absolvi de acest handicap.

(Textul îi aparține lui Iulian Petrescu, adică Domnului Profesoru.ro )

O istorie care nu se învață la școală

                                           PLAN DE ORGANIZARE

  

    A. Descriere eveniment

       Cea mai mare victorie a comunismului - o victorie relevată dramatic abia după 1989 - a fost crearea omului fără memorie, a omului nou, care nu trebuie să-şi amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism. Luând fiecare caz în parte, te cutremuri, mai mult decât în faţa statisticii efectuate pe sute de cazuri. Fixând un singur chip înţelegi mai mult decât dintr-un convoi de sclavi. Istoricul care a murit la Sighet pentru că a refuzat să-şi abjure scrierile; fiii şi fiicele respinşi de la şcoală ca „duşmani ai poporului”; mamele obligate să divorţeze de taţii închişi pentru a salva „dosarul de cadre al copiilor”…

       Toate aceste frânturi de imagini sunt acuzaţii la adresa regimului criminal care ne-a scos, pentru o jumătate de veac, din Europa şi a încercat să ne facă să uităm cine am fost.

          A.1.Nume eveniment: O altă perspectivă asupra comunismului din România anilor 1940-1950: Destine frânte în închisorile comuniste.

         A.2.Scop

          ,,Asemenea indivizilor, popoarele se deosebesc nu numai prin felul în care îşi trăiesc destinul, ci şi prin felul în care ştiu să şi-l pună în valoare.”(Ana Blandiana)

           Proiectul meu isi propune o serie de întâlniri între aceștia și tânăra generație în scop dublu: reactualizarea valorică a acestor destine(marginalizate în  societatea grabită a secolului XXI) si ajutorarea acestora ( prin ascultarea și omagierea lor) 

         

A.3.Grup țintă

          Sunt invitați toți tinerii cu vârste între 15 si 18 ani, dornici de a cunoaște realitatea subiectivă a  tinerilor condamnați politic din „centrele de reeducare” comuniste.

        B. Arhitectura eveniment

        Evenimentul va consta în organizarea unor prelegeri ținute de foștii deținuti politici, dar și de cunoscători din domeniul istoriei și sociologiei.

     

        B.1. Cine participă

        B.1.1 Organizator: Organizarea evenimentului va fi efectuata de membrii  Interact Club Pitești (coordonator Luca Bărăbancia), cu sprijinul Rotary Club Pitești.

        B1.2. Participanti: Participanții acestor conferințe vor fi tinerii dispuși de a cunoaște o  istorie “care nu se învață la școală”.

     

       B.2. Unde va avea loc

       B.2.1. Evenimentul va avea loc la sfârșitul lunii septembrie, considerând aceasta ca fiind o perioadă prielnică unor conferințe solicitante din punct de vedere emoțional, iar promovarea programului prin școli și licee nu ar fi posibilă mai devreme.

       B.2.2. Se dorește organizarea unor prelegeri în mod periodic (o data la 1-2 luni) în diferite spații amenajate, alese în funcție de condițiile oferite și de bugetul pus la dispoziție de către participanți și organizatori.

        B.2.3. Durata întâlnirilor se estimeaza între 2-3 ore, aceasta variind în funcție de răbdarea și interesul ascultătorilor.

       B.4.Timeline

       B.4.1.Pregătire

        Pregătirea programului presupune promovarea evenimentului în școli și licee, dar și prin mijloace mass-media, cu ajutorul rețelelor de socializare și a poștei electronice.

      B.4.2.Desfășurare

      Odată ce locația evenimentului va fi stabilită, membrii Interact Club Pitești vor avea în vedere sistematizarea ședințelor în funcție de numărul de participanți, dar și pregătirea sălii de conferințe. Prelegerile vor avea ca invitat principal un fost deținut politic, însoțit de un cunoscător în domeniu.

      Totodată, este necesară contactarea de către coordonatorul proiectului a  celor trecuți prin “reeducarea” regimului communist .

      C. Componente și resurse

     C.1.Resurse materiale

                        Offline: vom întocmi pliante cu scopul mediatizării evenimentului, totodată acesta va fi promovat de catre membrii Interact în școli și licee.

                           Online: prin intermediul unor rețele de socializare și a poștei electronice, dorindu-se implementarea unei pagini de Facebook pe această tema.

     C.2.Resurse umane: membrii Interact Club Pitesti și Rotary Club Pitesti.

     C.3.Costuri: Se dorește impunerea unei taxe pentru acoperirea materialelor necesare desfășurării unei conferințe (diplome,materiale tipizate etc.), dar și a închirierii sălilor de conferință. Aceasta va varia în funcție de numărul de participanți și de costurile celor de mai sus, între 15 și 25 RON.

Proiect propus de Luca Bărăbancia, elev la Colegiul Național ,,Zinca Golescu'' Pitești la întâlnirea Interact Club Pitești din 18.052014.

DESTINUL UITAT AL UNUI DASCĂL DE ȚARĂ - CONSTANTIN NICOLESCU (1866-1924)

        Cunoaștem, din păcate, puține date din biografia fostului învățător Constantin Nicolescu. Timpul care s-a scurs (90 de ani) de la trecerea sa în neființă, nepăsarea și reaua-voință a oamenilor în mijlocul cărora a trăit, au acționat convergent pentru uitarea lui   

         Nu cunoaștem ascendenții neamului Nicolescu. Știm sigur că s-a născut în satul Jupânești (comuna Coșești-Argeș) la 16 octombrie 1866. Cursurile școlii primare le-a urmat la școala din satul natal, primul său învățător fiind preotul Ioan Marinescu

         După absolvirea claselor gimnaziale, la Pitești, a fost înscris la Școala Normală din București, la 1 noiembrie 1887, după absolvire, fiind numit învățător suplinitor la școala din satul Piscani.

         La 1 februarie 1889 obține titlul de învățător provizoriu, la școala din Piscani, numirea definitivă obținând-o abia în anul 1897. La 15 februarie 1893 se stabilește, pentru tot restul vieții la Piscani, fiind adoptat de familia Șerban Matei Trocan.

          După stabilirea în acest sat, intervine cu hotărâre la organele locale și centrale și obține sprijin pentru construirea unui  nou local pentru școală  (în centrul satului)  pentru copiii din ambele sate Piscani și Negreni, acesta fiind realizat integral între anii 1897-1898.

        Din păcate, lipsa de înțelegere a organelor locale, care nu vedeau cu ochi buni afirmarea tânărului învățător, care cerea cu stăruință încadrarea copiilor în programul școlii (uneori aplicând amenzi) îl pune în dificultate cu organele superioare. Prin 1902, ca urmare a unor abateri (reale sau inventate) este scos din învățământ o perioadă de 4 luni.

        Asemenea, de la 1 noiembrie 1904  și până la 1 aprilie 1905, a fost iarăși ,,suspendat” din învățământ și înlocuit cu învățătorul Gheorghe Dascălu.

         Evenimentele anului 1907, prilejuite de marea răscoală a țăranilor, i-a prilejuit  lui Constantin Nicolescu scoaterea din învățământ pentru o perioadă de 4 ani. Se spune că la data de 12 martie 1907, când trenul special cu care se deplasau de la Câmpulung la Golești, ministru de interne Ion I.C.Brătianu și prefectul de Muscel, Tiberiu Cocăneanu, la trecerea prin gara Clucereasa, Constantin Nicolescu împreună cu câțiva acoliți ai săi, i-au huiduit pe aceștia, fapt pentru care în doar câteva zile a fost reținut și încarcerat în arestul Parchetului de Muscel. Din raportul adresat Ministerului de interne, de către prefectul Tiberiu Cocăneanu, reținem implicarea lui Nicolescu în aceste evenimente:

         ,,Răspunzând ordinului D-voastră nr. 20 413 curent, am onoare a vă relata că încă din prima zi a sosirii mele în acest județ (12 martie 1907) mi s-a semnalat oarecare începuturi de tulburări care ar fi putut da naștere la răscoale țărănești. Din arestările făcute în primul moment și din cercetările ulterioare făcute de către Parchetul de Muscel s-a putut dovedi că în aceste tulburări erau amestecați și învățătorii: Constantin Nicolescu din comuna Piscani și Ion Petrescu din comuna Țigănești”.

         Reîncadrat în învățământ  (după patru ani) Constantin Nicolescu, împreună cu colegul său Nicolae Țârlescu, cu preotul Nicolae Negreanu, parohul celor două biserici din parohia Piscani-Negreni și cu alți locuitori fruntași din ambele sale menționate,  pun bazele pentru înființarea Băncii populare ,,Râul Doamnei” care a funcționat o lungă perioadă de timp în satul Piscani.  Înființează la Piscani, chiar în incinta școlii, o Stație Pluviometrică, înzestrată cu toate cele necesare pentru cercetarea meteorologică a zonei în care ne aflăm.

          Stația meteorologică de la Piscani a fost recunoscută oficial de către Institutul Central de Meteorologie, directorul acestuia, Eric Oretelișanu, aprecind foarte mult activitatea mai mult decât meritorie a lui Constantin Nicolescu.

          În timpul Primului Război Mondial, localul școlii din Piscani fiind ocupat de către Comandatura de etapă germană, școala a funcționat în case particulare cu un număr restrâns de școlari, două clase funcționând chiar în incinta locuinței sale.

         După retragerea trupelor germane de ocupație (11 noiembrie 1918) redeschide școala, al cărui local se deteriorase, reface mobilierul aproape distrus, reconstituie arhiva școlii, renovează tâmplăria și pardoselile etc.

         La 2 decembrie 1918 organizează în incinta școlii o manifestație de adeziune față de Proclamația de la Alba iulia, privind Unirea tuturor  provinciilor românești.

         În anul 1923, după reînființarea comunei Piscani, la realizarea căreia și-a adus o contribuție deosebită,

 Constantin Nicolescu a fost înlocuit (la cerere) din funcția de director-diriginte al școlii din Piscani cu învățătorul Ion Manolescu.

          Retras cu două clase de elevi în localul improvizat la ,,Casa Zavracu” care-i era în proprietate, după decesul fără urmași a proprietarului,  pe la începutul anului 1924, fostul învățător Constantin Nicolescu ajunsese la ,,capătul drumului !”

         Cheltuieli imense pentru susținerea copiilor la școli, studenți la diferite unități de învățământ superior  din București, l-au stresat peste măsură, epuizându-l fizic și psihic.

                                                   A decedat la 1 aprilie 1924.

Material realizat de domnul Teodor Dina, scriitor, istoric și om de cultură  din Piscani (Dârmănești) - http://teodordina.blogspot.ro/ .

Monogam și resemnat

Aș vrea să vă propun un text de pe blogul Profesoru.ro ce aparține elevului și prietenului meu Iulian Petrescu. Am pus aici unul la întâmplare, fără să aleg, fiindcă mi se par toate niște mici capodopere. Acum îl promovez pe Iulian, dar nimic nu e gratis – el încă nu știe asta, dar când va ajunge, inevitabil, acolo unde valoarea sa îl va propulsa, va trebui să dea lui Mefistofel partea ce i se cuvine. Pactul nu e încă parafat, mai negociem și vă ținem la curent cu acestea.

                                      Monogam și resemnat         

Ajuns acasă, deschid uşa cu sentimentul că deschid o cutie a Pandorei. Si cum drumul spre iad e pavat cu bune intenţii, în toată casa mirosea foarte bine, a friptură şi soiuri de arome exotice. Ea mă întâmpină la intrarea în bucătărie cu un sărut reflex în care am simţit imediat camuflată nemulţumirea ei. Se foia preocupată prin bucătărie, căutând să-mi dea impresia că-i stau în cale. Plesnea de autosuficienţă şi păşea de parcă era încalţată cu piedestaluri, tăind aerul cu gesturi teatrale şi afisând o mină de şahist în agonie.  Simţeam cum furia şi nevoia de singurătate mă încearcă. Devenisem oare bărbatul „îmblânzit”, monogam şi resemnat, pe care-l vazusem în alţi câţiva cunoscuţi şi pe care îi priveam cu compasiune şi imunitate? Îi vedeam lipsiţi de luxul singurătăţii. Genul de bărbaţi cărora le-au mai rămas doar refugii subterane, aproape subconştiente. Până şi aici au ajuns să se furişeze pentru puţină linişte. Îşi găsesc în aceste catacombe, putrezite visele copilăriei, omnipotenţa tinereţii, leşurile efigiilor lor de oameni de succes, de capi de familie exemplari, de fii, de soţi, de taţi, de prieteni.  Mirosul ce-i întâmpină aici îi face să simtă de parcă şi-ar fi vârât nasul în stomacul spintecat unde-şi miros măruntaiele. Umezeala şi reţinerea de a inspira adânc acest aer le aşează o mână rece pe creier. Aleargă cu conştiinţa de Sisif prin iarba plină de rouă pe care, nu de mult, o tăvaleau ca nişte motani care se răsfaţă la soare. De data asta iarba le sfăşie tălpile iar picioarele le sunt burduşite cu pleava ce s-a vârât sub piele. Gândurile lor, diapazoane de plumb dau tonul pentru requiemuri surde, înăbuşite. O reţetă la îndemâna pentru un divorţ sau pentru o sinucidere.

Iulian Petrescu