Totalul afișărilor de pagină

duminică, 30 decembrie 2012

10 lucruri pe care poate le stiati despre regele Carol I al Romaniei



       Pe 10 mai 1866, Carol a intrat în Bucureşti. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf şi a fost întâmpinat de o mulţime entuziastă de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia oraşului. Şi-a rostit jurământul în limba franceză: "Jur să păzesc legile României, să-i apăr drepturile şi integritatea teritorială".

       Nici macar in Prusia, tara sa de origine nu era bine vazuta aceasta preluare a tronului Romaniei si se spune ca insusi cancelarul Bismarck l-ar fi avertizat ca va fi nevoit ,,sa pupe papucul Sultanului’’, lucru pe care Carol l-a evitat cu indarjire.

      Prima iubire a lui Carol a fost la 19 ani, cand s-a indragostit de printesa franceza Anna Murat din familia Bonaparte, dar regele Prusiei nu a fost de accord cu casatoria  lor ,,din ratiuni de stat’’.

     In 1869 Domnitorul Carol a luat-o in casatorie pe Elisabeta de Wied, care in 1871 i-a daruit o fetita, Maria. Aceasta a murit de scarlatina la numai 3 ani si Elisabeta nu a mai avut nici un copil.

     Într-o ţară care n-avea noţiunea timpului, regele Carol aducea simţul exactităţii matematice. Pentru nimic în lume nu ar fi intrat la deschiderea Parlamentului în sala de şedinţă la 12 şi un minut. Când suna 12, el şi intra pe poartă.
                                       

     Nu saluta decât cu un deget. Când îţi dădea două degete sau mâna întreagă, era o excepţie întotdeauna voită şi cu un anume înţeles

     Rareori cineva se despărţea de dânsul fără să fi fost sedus de farmecul primirii, de conversaţia lui şi de aerul de nobleţă ce se desprindea din toată fiinţa lui. Şi totuşi, niciodată nu ar fi putut surprinde la el vreun gest sau vreo pornire de familiaritate. Ţinea pe toată lumea la distanţă şi niciodată, pentru nimic, nu s-ar fi coborât de pe înălţimile pe care soarta îl aşezase.

    Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soţia sa, Regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care îşi poartă coroana şi în somn”. Era foarte meticulos şi încerca să îşi impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura.

    Simţământul datoriei era poate singurul simţământ mai puternic la el, mai puternic chiar şi decât mândria. Se poate spune că toată viaţa lui Carol I n-a fost stăpânită decât de acest sentiment, întru aceasta aparţinea cu adevărat generaţiei care a făcut unitatea Germaniei.

     Regele Carol I inceteaza din viata la varsta de 75 de ani in 1914 si a fost inmormantat la Curtea de Arges, in Biserica Episcopala, unde l-a urmat si sotia sa Elisabeta dupa numai 2 ani.

 

vineri, 30 noiembrie 2012

Ion Gavrila Ogoranu la Memorialul Victimelor Comunismului si Rezistentei de la Sighet


      De ce ati pornit aceasta rezistenta?
       Cred ca aproape nu mai este nevoie sa precizez: comunismul pentru noi a fost ceva strain sufletului romanesc, bunului simt si la tot ceea ce era normalitate in viata noastra, era ceva ce nu puteam concepe si accepta la noi acasa… Imi aduc aminte de un vecin care povestea cum au intrat autoritatile in curte si i-au luat toate alimentele pe care le-au gasit… “Cum sa intre, ma?! Pai ii dai in cap, in curte la tine nu are voie sa intre!” Era o lege pe care omul nu putea pricepe ca putea fi calcata.
      Cine erau cei care au intrat in aceasta rezistenta?
     Trebuie sa spun, in primul rand, ca au fost militari, ofiteri de grade mai mari sau grade mai mici… Erau, apoi, alaturi de militari, studenti. Noi am pornit cu studenti, cu elevi de liceu. Din grupul nostru jumatate au fost elevi de liceu, care aveau 16-17 ani si s-au maturizat in lupta, si cei mai multi au murit, unul singur mai traieste. Adevarul este ca in foarte putine grupuri au fost supravietuitori. (…) Au fost, apoi, muncitori, tarani – si aici as vrea sa fac deosebirea, am auzit pe multi si am gasit si in carti scris ca rezistenta romaneasca a fost facuta de taranii care s-au opus colectivizarii. Este adevarat ca in multe parti au fost rascoale, a fost rezistenta locala la colectivizare, dar adevarata rezistenta a fost a acelora care nu au pus aceste probleme materiale, ci principii inainte de toate. Nu numai la noi, dar in toata rezistenta romaneasca nu veti gasi nicaieri dintre cei care isi aparau o situatie materiala sau o clasa, un privilegiu de clasa pe care sa il mentina.
       A lupta fara sorti de izbanda
       Peste tot se vorbeste ca atunci cand am pornit aceasta lupta asteptam sa vina americanii si ca ne-am pacalit ca nu au venit. Tin minte ca dupa revolutie a venit din strainatate cineva si primul lucru: “Ce v-au facut americanii? V-au incitat sa porniti o actiune si nu au fost cu voi?”, si am raspuns: “Da’ de unde…” “Americanii nu au venit sa va salveze tara!” “Bine, dar americanii nu sunt mercenarii nostri. Ei trebuie sa lupte pentru tara asta?”. In istorie – si aduceti-va aminte, cei care, de bine, de rau, o cunoasteti – noi am trait de foarte multe ori cam numai din infrangeri. Am luptat si acolo unde eram siguri ca nu vom birui. Ca sa meriti sa calci pe pamantul asta romanesc, trebuie sa lupti cu orice risc. Stefan cel Mare nu a fost scos din istorie si stiti ca in una dintre luptele lui, cea din Valea Alba, de la Razboieni, a intrat cu 4.000 de ostasi impotriva a 100.000 si, bineinteles, asa cum spunea cronicarul, au fost stropsiti de multimea paganilor si au pierit cu totii acolo. Oare acest intelept domn care a fost Stefan nu a stiut ceva mai mult decat cei ce calculeaza ca daca nu putem birui nu are rost sa ne bagam intr-o lupta? A stiut si a simtit ceea ce spuneam mai inainte, acea nevoie ca intr-un anumit loc si timp sa se lupte si sa moara pentru a avea dreptul sa aiba acest pamant in stapanire.


        As vrea sa punctez cateva lucruri. Ma vor ierta istoricii de profesie care vin cu teorii bine fundamentate. Pana acum cativa ani, se spunea ca evenimentele istorice erau cauzate de jocul dintre fortele de productie si relatiile de productie, alta data erau teorii care spuneau ca geografia este cea care creeaza istoria, ba rasa sau sangele, ba educatia, multe de felul acesta. Acum se vorbeste, mai nou, de centrele de putere din diferite locuri. Or fi adevarate, nu spun nu, dar eu va vorbesc dumneavoastra, din suflet, de o alta istorie, pe care noi, romanii, am avut-o si pe care in vremea mea o invatam la scoala: istoria vie, aceea care sufera, aceea care lupta si care moare pentru ca omul, sufletul lui, nu este doar o notiune, este carne si oase, este suferinta, este moarte. Si noi avem o istorie vie foarte frumoasa, pe care istoricii oficiali, istoria rece, nu v-o da. Cautati-o dumneavoastra.    

       Cum am trait 30 de ani cu o condamnare la moarte?

       Nu mi-a fost frica? Sa stiti ca la moarte nu am fost condamnat numai eu, condamnati la moarte sunteti si dumneavoastra, care sunteti aici, cei tineri, care nu va temeti de moarte, sunteti condamnati. Nu stiti cand veti muri, dar condamnarea o aveti. As putea sa dau un exemplu. Pe doctorul Alexandru Dejeu din Muntii Apuseni, atunci cand era dus la executie, l-a intrebat un ofiter: “Nu ti-e mila ca te duci acum sa fii ucis si esti atat de tanar?”. I-a raspuns: “Peste 50 de ani nu o sa se mai stie care este mormantul meu si care este mormantul dumitale!”. Deci sa stiti ca omul se invata cu de toate si mai este vorba ca “Nu da, Doamne, omului cat poate sa duca!”.

        De ce nu sunteti prezenti in manuale?

      Nu suntem prezenti pentru ca, intr-un fel, ar trebui sa apara si cei care au fost impotriva noastra. Dar cand gasesc nume de ofiteri de Securitate in dosar si mai vad si prin ziare nume de oameni politici si magnati ai economiei romanesti, atunci ma intreb: dar oare cum mi-ar sta sa primesc o decoratie, eventual chiar de la unii care m-au urmarit in decursul timpului? Si este pacat, pentru ca statul nostru cheltuieste valuta multa ca sa faca lobby in strainatate. Pe cata vreme, sangele si moartea acestor rezistenti ar fi o dovada a demnitatii si a caracterului poporului nostru, ar fi acele bunuri cu care am putea iesi si noi in lume, alaturi de revolutia maghiara, alaturi de Solidaritatea poloneza, alaturi de cele doua rascoale germane… Dar, nevrand, raman toate cum sunt. De fapt, nu este pentru prima data cand nu ne folosim ceea ce avem noi bun in istoria noastra.
       Interviu cu domnul Ion Gavrila-Ogaranu, realizat in iulie 2003 la Sighet (fragmente).
        Octavian Paler vorbeste despre Ion Gavrila Ogoranu




Grupul Carpatin Fagarasan in imagini




sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Omul de la Dachau

       In vara aceasta ne-a mai parasit un om deosebit – domnul Ene Gheorghe din satul  Petresti, comuna Cosesti. L-am cunoscut in 2006 cand a acceptat sa vina la scoala ca sa le povesteasca elevilor mei despre amintirile sale din al doilea razboi mondial. Era un veteran de razboi cu totul diferit de altii pe care i-am mai cunoscut fiindca dansul cazuse prizonier la nemti si ajunsese inclusiv in lagarul de la Dachau. Nea Ene era un bun povestitor , capta usor atentia copiilor cu glasul sau bland si modest. La prima intalnire a vorbit 50 de minute si i-am zis ca a fost exact ca un profesor ce isi termina lectia in timpul fixat! A doua oara a venit in martie 2011 la o intalnire a Cercului de Istorie si ne-a povestit aproape doua ore, captivand audienta. Mi s-a parut mai dispus spre a-si impartasi experientele din razboi si a vorbit cu mare placere transportandu-ne in acea lume tulbure si atat de straina. Ma bucur ca am reusit sa il cunosc, ca si elevii au avut parte de o lectie altfel si e tare bine ca l-am inregistrat si il avem mereu cu noi. Domnul Ene Gheorghe traieste si isi va spune povestea atata timp cat universul virtual o va stoca in memoria sa.


                                                                La Cosesti in 2006



La Leicesti in 2011


miercuri, 7 noiembrie 2012

Toamna la Priseaca

      A trecut mult timp de cand nu am mai scris nimic pe blog. Prea mult timp. Dar cand crezi ca nu mai ai nimic interesant de spus, mai bine te retragi si astepti vremuri mai bune. Acum intrebarea fireasca ce se pune este daca aceste vremuri au venit, nu-i asa? Bineinteles ca raspunsul nu este simplu si usor de dat. Nimic notabil nu s-a intamplat de cand mi-am lasat blogul, asemenea unui copil parasit, sa infrunte universul virtual pe fragedele lui idei. Din cand in cand ma intreb daca foloseste cuiva ceea ce eu am scris sau am adus aici. Sper ca da si, la fel ca la clasa, daca am cateva persoane interesate, atunci se merita sa merg mai departe, nu e totul in van.
      Imi propun in aceasta toamna tarzie sa repornesc motoarele obosite ale blogului meu folosind pentru inceput  un combustibil care pare impropriu fiindca de cele mai multe ori mi-a amortit spiritul. Este vorba chiar de toamna, anotimpul melancoliei si incremenirii in proiect. Ti se insinueaza perfid in suflet cu nuantele ei schimbatoare, de la o zi la alta tot mai frumoase, pentru ca la un moment dat sa se scuture pe neasteptate si sa-ti lase o lume gri, inchisa si grea.
        Pe dealurile Prisecii am surprins maretia toamnei si pana cand noiembrie va uniformiza si reduce totul la gri, ne putem inca bucura.

duminică, 11 martie 2012

In memoriam

Mi s-a intamplat in ultimii doi ani sa trec spre scoala cu masina si depasind casa domnului Sandu sa ma intreb fara sa gandesc ,,ce mai face’’. Apoi intr-o clipa realizam ca gandurile m-au dus aiurea si in alta parte trebuie sa il caut. Parca nu puteam sa cred ca nu mai este, ca nu il mai vad intrand pe usa cancelariei, viforos si trist de multe ori, dar bine dispus si plin de replici de tinut minte alteori. Dar ce a insemnat domnul Sandu pentru mine?
    In primul rand a fost prietenul mai varstnic care pare ca le cunoaste pe toate si de care orice tanar care pune piciorul intr-o noua scoala, are nevoie. Inca de la inceput am simtit o afinitate fata de dumnealui, il cunosteam de la tatal meu care, ca inginer agronom inainte de 1989, a lucrat cu toti profesorii din comuna la celebrele practici agricole. Tatal meu il privea cu respect si incredere, avea numai cuvinte bune fata de dansul si de aceea la venirea mea in comuna Darmanesti, am stiut ca ma pot bizui pe dumnealui ca sa ii cer un sfat, sa-mi dea niste informatii legate de elevi, de scoala. 
  Din pacate o teribila tragedie a lovit familia cand doamna Olga s-a stins din viata pe neasteptate. Am stiut atunci ca domnul Sandu va duce o povara coplesitoare pana la sfarsitul vietii sale, pentru ca vazusem foarte limpede ce legatura trainica ii unea pe cei doi soti. Am suferit si eu pentru pierderea dumnealui si stiam ca orice as face, nu voi putea sa ii alin suferinta. Asa ca am incercat sa il ascult mereu, sa stau alaturi de dansul, mai mult nu se putea face. Nu puteam sa il imbarbatez, cine eram eu sa spun niste cuvinte mari care oricum nu si-ar fi avut vreun efect? Singura alinare putea veni doar de la gandul catre fiica sa, despre care vorbea des, pe care o iubea enorm si ale carei succese profesionale ii luminau privirea si ii dadeau un elan ca sa se ridice zi de zi si sa continue. Era teribil de fericit cand Diana mai facea un pas important in cariera si de multe ori ma oprea in curtea scolii sa-mi vorbeasca cu glas retinut si modest din care abea putea sa-si stapaneasca mandria de parinte. Parca nu vroia sa afle si altii, sa stie toata lumea, ci doar cei la care tinea. Caci pot sa spun asta, domnul Sandu tinea la mine si intre noi se crease o legatura mai deosebita avand in vedere diferenta de varsta. De aceea si eu il anuntam cu mare placere despre micile mele succese extrascolare sau despre copilul meu. De fapt saptamana de saptamana ma intreba cu un zambet in coltul gurii ,,Ce-ti mai face baiatul?’’Pe baiat nu l-a cunoscut, poate doar odata l-a vazut in masina, dar se bucura de fiecare data cand afla ce lucruri noi a mai invatat sa faca pustiul meu. Cateodata isi aducea aminte de copilaria Dianei si imi povestea cate un eveniment, facea vreo comparatie intre ei.
    O mare calitate a domnului Sandu era aceea de povestitor. Mereu gasea o istorioara si o similaritate intre ce se intampla in prezent si ceva din trecut. Avea un umor sanatos si un ras care te cuprindea si te ademenea. Nu aveai cum sa nu stai si sa nu il asculti, desi, inevitabil, unele povesti ajungeau sa se repete. Prin dansul o intreaga lume trecuta ni se infatisa in fata ochilor si o intelegeam fiindca un povestitor iscusit ne-o releva. Amintiri din tinerete, de la competitiile sportive, din viata profesionala, de la inspectii si de la Scoala Speciala din Valea Nandrii, de la practica agricola, de la vanatoare...
          Era ingrijorat de situatia scolii pe care o vedea cum se deteriora, cum tot mai putini copii veneau la scoala care in alte vremuri era un adevarat furnicar, cu clase paralele, cu clase de seral. De multe ori imi zicea ca o sa iasa la pensie si ii pare rau ca vede ca vor veni vremuri grele peste noi tinerii profesori si peste putinii elevi. Bineinteles ca a avut dreptate si suntem cu totii intr-o continua degringolada, se vorbeste tot mai des despre desfiintarea unei scoli, comasarea scolilor si alte probleme grave ce apar odata cu acestea. Domnul Sandu a iubit cu adevarat scoala, locul unde venea la munca zi de zi, chiar si in vacante. A facut tot ce i-a stat in putinta sa ajute, a mers sa vorbeasca cu parintii, a incercat sa ii convinga sa isi lase copiii aici in sat, s-a zbatut pentru dotarea scolii, pentru a avea tot ce trebuie ca sa functioneze normal. Am vazut de mai multe ori cum colegi care erau in pragul pensiei nu mai erau atat de interesati de activitatea educativa sau de ce se mai intampla dupa ei. Domnul Sandu nu a fost unul dintre acestia, cu siguranta...Poate si din cauza ca si-a lasat o parte din suflet aici, in aleea pe care a turnat-o cu elevii, in merii pe care i-a plantat cu copiii, in orice s-a facut in scoala. Pana la capat nu a putut sa intoarca spatele la ceea ce a insemnat viata sa profesionala, sa nu ii pese.
          Un mare of pe care l-a purtat in suflet a fost legat de sala de sport pe care isi dadea seama ca nu o va mai vedea terminata pana va iesi la pensie. De multe ori mi-a zis ce mult i-ar fi placut sa intre cu elevii in noua sala si sa tina ore adevarate intr-un spatiu corespunzator. Era tare trist ca, desi s-a inceput de atatia ani, a ramas doar la faza de temelie si cu acei stalpi de sustinere care fac ca totul sa semene cu un corp din care n-a mai ramas decat scheletul. Ce pacat de atatia copii care au visat sa faca sport intr-o sala moderna si au fost inselati in toate asteptarile lor!
          Au trecut doi ani de cand domnul Sandu nu mai este, ii simtim lipsa si, chiar daca nu il pomenim in fiecare zi, stim ca un gol pe care il simtim uneori in inima se datoreaza dumnealui. A plecat cu o particica din inimile noastre si nu va mai veni niciodata ca sa putem fi iarasi intregi. Speram ca de-acolo de unde este vegheaza asupra noastra si ne face sa gresim mai putin...