Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 28 decembrie 2011

Profesorii

    Azi am primit pe mail un text scris, cred, de un profesor pe nume George Ghinescu. Pentru ca m-am regasit si eu, din pacate, in mai multe aspecte despre care vorbeste acest coleg, m-am gandit sa public textul pe blog. E tare trist, e la sfarsit de an, dar cu siguranta ca peste un an va fi la fel, daca nu cumva si mai rau...

Cancelarie. Frig. Nici macăr toamna nu-i ca vara! Profesorul corectează tezele elevilor de la clasa a XII-a B. Nu, nu, clasa a XII-a B nu se află în competiție cu clasa a XII-a A pentru a obține cea mai bună medie anul acesta. Ăla era un film comunist. Suntem în anul 2011 și nu mai suntem copiii, conform cântecului „Noi in anul 2000...”
            Bine că și-a pus geaca asta groasă! A fost a baiatului, unicul copil. Paranteză: când a intrat în clasă, fetele de la XII B s-au oprit pentru o clipă din discuțiile despre Bianca Drăgușanu și noul salon de extensii de păr și i-au aruncat sarcastic: „Ce geaca misto aveți domn’ profesor! Vă atârnă un nasture.” Paranteză închisă.
 Zâmbi ușor și ochii i se umeziră cu gândul la fiul lui. Olimpic internațional la informatică, mândria familiei, studiază în SUA și vine acasă o data la doi ani. Va ramane acolo și dorul de el ii sfașie inima în fiecare zi.
            Alungând nostalgia, Profesorul băgă mâna în buzunar să-și caute batista. Minune!!!!
Cu mâinile tremurânde, scoase o hârtie de 10 lei, nouă, rozalie, radiind în jur o lumină fantastică. O muzică divină îi suna în urechi: Aleluia...Aaaleluia...
            Vrea sa o strige pe soția lui. Predă si ea în același liceu. Limba română. De fapt, aici s-au cunoscut acum 22 de ani, tineri debutanți gata să rastoarne lumea. Au trăit împreună Revoluția, strigându-și pe străzi dorința de libertate. Doamne! Era gata să își dea viața atunci pentru un ideal! Si cât s-au bucurat și câte planuri și-au făcut...
            În celălalt colț al cancelariei, doamna lui îi explica de zor unei colege mai tinere cum să împartă puiul pe care aceasta din urmă îl primise de la parinții de la țară astfel încât să obțină cât mai multe feluri de mâncare. Ce norocoasă domnule, colega asta, cu neamurile ei de la țara!
 Iar sotia...Atâta patima în vorba ei nu mai vazuse de acum 20 de ani, când  își alegeau o carte de citit în fiecare saptămâna și o comentau duminica, împreună cu alți doi colegi, soț și soție, acum plecați în Germania.
            Profesorul se opri dintr-o dată cu hârtia miraculoasă în mână și cu chemarea către soție nerostită. Se privi pe sine ca pe un strain și vazu UMILINȚA.
            În acest timp, la televizorul din cancelarie, care își rula programele, de cele mai multe ori nebagat în seamă, Președintele anunța, cu voce inconfundabilă, noi măsuri de austritate.
***
Este o poveste despre noi. Despre modelatorii de destine. Despre cei care nu fabrică pâine, nici mobilă și mai ales nu au firme care să contracteze construcții de autostrăzi imaginare.
Este o poveste despre alienare, despre uitarea a ceea ce ai visat să fii și ceea ce ai devenit, în momentul în care cineva a decis că munca ta nu mai contează pentru societate.
            Cineva, într-o zi din mileniul XXI, din țara numita România a decis, cu zâmbetul pe buze, rostind cuvinte precum calitate, progres, performanța, pact pentru educație, ca profesorii nu au nevoie de prea mult pentru a-si implini menirea.
            Libertatea, valoare socială câstigată cu un preț atât de mare acum 22 de ani a rămas doar un cuvânt. Tot ce însemna ea: libera exprimare, dreptul la o muncă plătită corespunzător, dreptul al a fi informat, posibilitatea de a călători dincolo de granițele țării, posibilitatea de a locui, de a te hrăni decent, de a oferi copiilor tăi un viitor frumos a fost anulat sau limitat de ceea ce numim acum DEMOCRAȚIE și care este în fapt doar cocoțarea la putere, pe rând, a unor personaje interesate doar de propria îndestulare. Folosind cuvintele « țară », « popor », « bunăstare », « reformă », «criza mondială », aceste personaje ne-au bagat adânc mâna în buzunar, privindu-ne în ochi.
            Oameni educați, cu sentimentul răspunderii pe care o au fața de meseria lor și față de copiii pe care îi educă (lăsând în plan secund de cele mai multe ori de proprii copii), profesorii au acceptat mereu așa zisele « masuri de austeritate », sperând că mâine va fi mai bine.
            Treptat, speranța s-a tansformat în regula de viața, ne-am hranit cu speranța și le-am promis propriilor nostri copii speranța.
            Am lăsat într-un colț al sufletului visurile noastre: cărțile pe care ni le doream, călătoriile, o casă, o mașina, o aniversare frumoasă pentru copilul nostru, o ieșire la restaurant, o seara la teatru…
            Am învațat în schimb să improvizăm, să ne împrumutăm, să refinațăm, să facem conserve, să mergem în week-end la țară și să venim cu ceva provizii pentru o săptămână, am renunțat la abonamentul de telefon și am trecut la cartelă, am descoperit hainele second-hand, ne-am zis că o excursie la munte este un lux prea mare și am înlocuit-o cu o deplasare la bunici, mult mai profitabilă de altfel.
            Am devenit astfel, fară să ne dăm seama, niste oameni triști, blazati, conformiști, UMILI.
Am ajuns să ne temem și pentru firimiturile care ni se aruncă. Dacă le vom pierde și pe acelea? Într-o țară în care locurile de muncă sunt din ce în ce mai puține, în care însuși Președintele îi îndeamnă pe cei nemultumiți să își găsească altceva sau să plece în țări care le pot oferi mai mult, singura reacție pe care au găsit-o profesorii este obedienta și conformismul.
Amară soarta profesorului și convenabil mod de control pentru cei ce ne conduc!
Mai putem spune în acest caz că suntem niște oameni liberi? Ce înseamnă umilința dacă nu pierderea libertății, prin pierderea rând pe rând a valorilor care o compun?
Odinioară stâlp al societății, profesorul, cel care prin munca lui, prin măiestria lui, prin arta lui, poate hotarî felul în care  arată o țară în funcție de felul în care formează generații și generații de elevi, a ajuns în România unui secol XXI, întunecat ca un Ev Mediu, în judetul Teleorman, să accepte inclusiv munca neplatită.
Poate că nu au nevoie de bani profesorii, poate cu adevarat demonetizata expresie “hrana spirituală” a ajuns în judetul nostru să capete forme concrete, poate printr-un act de magie cuvintele au început să platească facturi și rate la bancă, muzica să se transforme în mâncare și filosofia sa țină de cald ! Dar nu este de acceptat ca un om hranit spiritual să fie un om lipsit de reacție. Daca nu luptăm pentru banii care ni se cuvin, măcar sa luptam pentru principiile noastre încălcate, dacă acestea există (să nu existe oare ?), să luptam pentru idealurile cu care am pornit la drum atunci când am debutat în această meserie, sa luptăm împotriva folosirii noastre în jocuri politice de către personaje cărora (dupa vorbă, după port) scoala le-a fost dușman în copilărie și le este și acum.
 
George Ghinescu

joi, 28 iulie 2011

Sighetul Marmatiei - Scoala de Vara 2011

In luna iulie anul curent s-au desfasurat activitatile Scolii de Vara de la Sighet in cadrul primitor al Memorialului Victimelor Comunismului si ale Rezistentei. A fost un adevarat maraton de conferinte si dezbateri si cred ca toti, elevi si profesori,  au plecat acasa cu sentimentul ca au participat la ceva deosebit. Aici, in aceasta sala s-a desfasurat mare parte a actiunilor la care au fost gazde doamna Ana Blandiana si domnul Romulus Rusan:


Si, ca sa vedem totul si din viziunea invitatilor:



Aici o imagine cu participantii aflati pe celularul fostei inchisori:




Am ascultat cu atentie, dupa cum se vede in imagine:



Dar cand nu s-a mai putut si nu s-a mai putut, unii dintre noi au cedat si au depus armele:



Dar cu totii ne-am revenit pana la focul de tabara de pe malul Izei de sambata seara:







Si in imagine cvintetul nostru singuratic si inchis: Bogdan, Nicu, Stelian, Iulian si Catalin!



Ori in fata Memorialului:



joi, 30 iunie 2011

Crucea detinutului Vasile Ungureanu

"Se apropiau Paştele anului 1951 şi, într-o seară, văzându-l pe bădia Vasile plângând de durerea fraţilor săi, a fost întrebat de ce plângea. Răspunsul lui a fost simplu: "Plâng de durerea fraţilor". Fraţii lui erau cei bătuţi. Zaharia, enervat, a intervenit brutal: "Cum, mă, bandit mistic, ăştia sunt fraţi pentru tine, nu sunt ei bandiţi ca şi tine?". Cu naivitatea unui creştin pios, Ungureanu i-a răspuns: "Pentru mine ei nu sunt bandiţi, pentru că nu mi-au furat nimic şi nu mi-au făcut nici un rău!"
- "Cum, nu te-au bătut?"
- "Nu ei m-au bătut!", fu răspunsul dat lui Zaharia.
- "Ia să-i faci tu o caracterizare şi să spui despre alt mistic înrăit ca tine, de banditul Bordeianu, ce părere ai despre el?"
Toţi din cameră se aşteptau ca Ungureanu să-mi facă un portret în tonul demascărilor. Ungureanu, cu simplitatea Sfinţilor, unde adevărul era spus cu cele mai simple cuvinte, a răspuns:
- "Fratele Bordeianu este un om blajin".
A fost cea mai simplă caracterizare pe care mi-a făcut-o vreodată cineva. Şi acum, când scriu aceste amintiri, îmi sună în urechi aceste cuvinte.
Enervat până la nebunie, Zaharia s-a năpustit asupra bietului om, l-a călcat în picioare, l-a bătut, l-a zdrobit, încât nu mai ştiai dacă era om sau o masă de carne sângerândă. Aşa plăteau oamenii cinstiţi."
Vasile Ungureanu intrase în temniţă format de mănăstirile moldovene: cu 'inimă bună'. El n-a putut deveni călăul fraţilor săi: era creştin adevărat, acest student întârziat.
Acum suntem pregătiţi să înţelegem ce tortură, mai ales duhovnicească, li se pregătea 'îmbunătăţitului lui Dumnezeu' "Maglavit" şi celor din grupul lui de credincioşi, numiţi 'mistici' de reeducatori, cu prilejul Sfintelor Paşti din 1951.
Noua născocire a infernului îşi începu desfăşurarea de luni, în Săptămâna Patimilor. Zaharia aduse din altă celulă nişte mături cu coadă, tocite, şi un ghem de sfoară. Le înmână următorilor studenţi: poreclitul 'Maglavit', Nedelcu, Dumitru Bordeianu, Popescu Paul, Zelica Berza, Grigoraş, Huţuleac, Sântimbreanu, Reus, Gheorghiu, Andrişan, cu porunca să lege cruci din ele, pentru Vasile Ungureanu cea mai mare. Aceştia erau izolaţi de restul deţinuţilor. În dreptul lor, depuse nişte cutii de conservă goale. Mai era acolo şi o sticluţă cu dop, ce conţinea un lichid. Pe de altă parte, întinse la zece legionari ce se deziseseră de crezul şi credinţa lor nişte foi de hârtie pe care erau înscrise tot felul de injurii, murdării şi ofense la adresa  Mântuitorului, înşirate în versuri cu măsura acelora din Prohod.
"De după masa de luni şi până Vinerea Mare, când se cânta Prohodul în bisericile noastre, precum şi în cele trei zile de Paşti, s-a cântat pe melodia Prohodului, de către cei zece (...) tot acest repertoriu de pornografii, măscări şi hule aduse împotriva Fiului lui Dumnezeu.
"Noi, cei consideraţi ca 'mistici', am fost purtaţi timp de 8 zile, prin cameră, de la un capăt la altul, în frunte cu Ungureanu, închipuind Patimile Domnului. Lui Ungureanu i-au făcut o coroană de spini. Iar în cutiile de conserve s-a pus mangal, stropit cu gaz lampant, i s-a dat foc, ca să tămâiem cu ele. Iar noi mergeam în genunchi, făcând mătănii.
"Ca niciodată, l-am văzut pe Ungureanu plângând, îngrozit de ceea ce ne forţau să facem.
"(...) După opt zile de mers în genunchi, ni s-au rupt pantalonii, iar genunchii erau numai o rană."
Unuia singur dintre cei aleşi i s-a îngăduit ieşirea din şi r, când a săvârşit-o : înnebunise mai demult, datorită bătăilor, şi i se acordau, când şi când, astfel de privilegii; era Nedelcu.
Cum a spus, pe atunci copilul, Sergiu Măndinescu:
Din cei ce au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc
asemenea lui, aşijderea ţie,
iată, de pildă eu: umblu, vorbesc,
dar viaţa mea nu-i, prietene, decât o moarte vie"

De foarte multe ori, de fapt de câte ori citesc sau mi-amintesc cele ce am aflat despre 'reeducări', când mi se împărtăşesc cazurile căderii celor mai buni din generaţia lor, a celor mai strălucite minţi, a curajurilor cele mai oţelite, a credinţei celei mai de nezdruncinat, a raţiunilor cele mai exersate, a patriotismului cel mai dezinteresat şi gata de jertfă, căci numai astfel se poate vorbi despre generaţia studenţească arestată în primii ani ai dictaturii comuniste, hotărâtă s-o încheie pe orice cale de luptă cu comunismul ce ne aservise patria şi să ne mântuie de un viitor al robiei, o generaţie lucidă şi fermă, opusă, parcă, generaţiei precedente, chiar mai multor generaţii înaintaşe, care generaţii, s-a dovedit, curând, au pactizat cu asupritorii, trădându-şi neamul şi devenind uneltele opresiunii, deznaţionalizării, ateizării şi deculturalizării României, de câte ori, ziceam, îmi revine în cuget barbaria cu care partidul comunist a voit să aservească acel tineret minunat, mă cutremur la gândul că aş fi putut face parte din rândurile lui, de nu m-aş fi născut prea târziu. Dacă se întâmpla astfel, cinste mai mare în viaţă nu mi-ar fi revenit! Dar nici blestem mai inexorabil! Că numai eroii au putut rezista cataclismului dezlănţuit de către doi-trei agenţi ruşi sosiţi în ţară în uniforme sovietice pentru a pune în practică şi a duce la bun sfârşit decimarea unei generaţii ce speria bolşevismul importat. Şi cum aş fi izbutit eu să fiu unul dintre acei eroi, care, până şi ei, au avut atâtea căderi încât, pentru un om neinformat sau neînţelept, apar drept nişte monştri? Dacă le-a rămas ceva întreg este puterea de a se fi ridicat din mocirla unde au fost împinşi sau, mult mai însemnat, de a rezista indescriptibilelor şi diabolicelor torturi fără să înalţe palma pentru a lovi un alt deţinut - exigenţa majoră a reeducatorilor. Restul îngenuncherilor le-au săvârşit, nemaisuportând durerea, foamea, setea, zdrobirea personalităţii.
Aşa cum l-am cunoscut pe acela căruia deţinuţii mult mai tineri îi spuneau: 'bădia Ungureanu', aşa cum îmi completez acum ştirile despre el, nu izbutesc să-mi imaginez ruşinea de nesuportat ce m-ar fi inundat dacă mi s-ar fi dezvăluit slăbiciunile în faţa sa, slăbiciunile căderii, satanizarea, lipsa de tărie, de demnitate, pierderea înrădăcinării în Hristos. Căci toţi aceia au ajuns să bea urină şi să mănânce excremente, să accepte poruncile cele mai animalice - şi mai josnice decât atâta! -, să lingă pardoseala de murdăria proprie sau a altora, să-şi renege credinţa în Dumnezeu, să-şi bată joc de mamă, tată, surori şi fraţi, profesori şi orice idol anterior ales dintre gloriile ţării, crezul politic, Sfânta Fecioară, Domnul Hristos, Dumnezeu Tatăl şi Sfântul Duh; să-şi dezvăluiască intimităţile în public şi, acolo unde nu-şi găseau în trecut decât curăţie şi inocenţă, să-şi atribuie în faţa tuturora viciile cele mai deşănţate pe care şi le smulgeau din subconştient pentru a satisface cerinţele inumanilor lor călăi. Iar, mai iremediabil damnat, imensa majoritate a ajuns să-şi bată cei mai buni prieteni şi cei mai adoraţi mentori sau cei mai îndrăgiţi ucenici, ba chiar şi rude iubite, împiedicată fiind, cu stricteţe, să se sinucidă.
Eu cum să fi izbutit a mă distinge de ei?! Sunt plămadă din noroi, ca toţi semenii mei, şi slab cum numai eu ştiu".
      fragmente din ,,Marturisiri din mlastina disperarii'' de Dumitru Bordeianu



luni, 27 iunie 2011

Rugaciune

Azi la ,,Vocea satului'' va propun un glas de copil inocent si frumos asa cum sunt toti copiii, un glas ce spune acum o rugaciune fara s-o inteleaga el prea mult, dar aceasta este fara indoiala o samanta care udata se va transforma intr-un crestin pios.

Mi-am petrecut primii ani ai tineretii in inchisoare

       Ieri de dimineta, intr-o zi ce se anunta extrem de frumoasa, am plecat spre Aninoasa, cu gandul la domnul care avea sa-mi povesteasca cum i-a fost furata viata de catre autoritatile comuniste si cum cei mai frumosi ani ai tineretii i-a petrecut prin inchisori in lipsuri teribile.
       Domnul Telu, cum il stie toata lumea din zona, in fapt Constantin Marta, ma astepta in poarta si s-a purtat inca de la inceput ca o gazda adevarata, cu ospitalitate si caldura, macar ca nu stia precis-precis ce am de gand sa vorbesc cu dansul. Ne-am asezat la o masa in curte si am schimbat cateva vorbe inainte de a trece la interviul propriu-zis. Stiam cateva lucruri despre durerile dumnealui de cand in primavara participasem la o intalnire cu fosti detinuti politici din Aninoasa la Scoala din Titesti. De atunci imi propusesem sa ajung sa discut mai pe indelete, fiindca am remarcat cat de clar este in expunesre, ce precizie a amanuntelor are, evenimente intamplate cu decenii in urma parca s-au sfarsit mai ieri – alaltaieri.
    S-a asezat pe scaun si a inceput. Aveam in fata ochilor un bunic sfatos, un povestitor iscusit care retraia primii ani ai tineretii sale ca si cum un film i se derula prin fata ochilor. De multe ori privea undeva in spatele meu, spre un trecut de durere si spaima. Sa ai 18 ani si sa fii arestat si condamnat la 8 ani munca silnica si trei ani degradare civica pentru ca ai adapostit si hranit un luptator anticomunist, la fel ca si altii din sat. Dupa recurs pedeapsa in loc sa se micsoareze, s-a marit la 12 ani de munca silnica! Asa stiau judecatorii comunisti sa imparta justitia, cu o mare indulgenta! Asa ca tanarul care abea devenise major a intrat in scoala vietii prin cumplitele inchisori Jilava, Gherla, Periprava, Grind, fiind eliberat in 1964 odata cu gratierea colectiva a tuturor detinutilor politici.
    6 ani de inchisoare in conditiile foarte vitrege ce se cunosc prea bine, cu un regim de exterminare prin infometare, cu batai crunte si rareori cu o raza de soare, cu o dovada de omenie. Dintr-o bataie groaznica s-a ales tanarul Constantin cu o boala la inima pe care si-a ingrijit-o toata viata si care l-a adus in pragul mortii in urma a trei preinfarcturi. Ce l-a salvat la un moment dat si i-a usurat intru-catva viata, desi munca i s-a parut teribil de grea la inceput? Faptul ca fiind fiu de brutar, la un moment dat a fost dus sa munceasca la brutaria inchisorii Gherla, iar aici avea posibilitatea unei hrane mai bune, chiar daca uneori, de la atata efort nici nu mai putea sa duca imbucatura la gura.
      Cel mai emotionant moment al detentiei a fost fara doar si poate o intalnire incredibila la Gherla. Intr-una din zile a fost introdus intr-o celula mare in care l-a gasit pe tatal sau, arestat ca si el si condamnat la 15 ani. Ce fel de bucurie poate naste o societate totalitara in care tatal isi imbratiseaza fiul in aceeasi celula de inchisoare! Si ce durere coplesitoare isi poate imagina cineva, ca in aceeasi celula, tatal sa rabde strangand din dinti cum fiul sau pe care l-a crescut cu toata dragostea parinteasca, sa fie zdrobit in bataie de o bruta de guardian? Va puteti inchipui aceasta scena, voi cei care aveti copii, cum copilul vostru iubit este desfigurat in fata vostra? Aceasta este minunata lume comunista pe care tortionarii au pregatit-o dusmanilor lor. Nici o mila, nici o raza de compasiune.
   La final l-am intrebat pe domnul Telu ce l-a tinut in viata la inchisoare. Credinta, mi-a raspuns. De aici nu mai am ce sa mai adaug. Poate doar sa il las pe dumnealui sa va mai povesteasca cateva amintiri din acele crude vremuri.

                                                   Marturie...
                                         http://www.youtube.com/watch?v=TYzoFqS-cNI
   

vineri, 17 iunie 2011

Despre “reeducarea” de la Piteşti cu Părintele Calciu

                         În octombrie 1994, dl Nicolae Stroescu Stînişoară a purtat o lungă discuţie despre cumplitul episod al "reeducării” de la Piteşti cu Părintele Gheorghe Calciu, el însuşi trecut prin acest coşmar. Pentru o dreaptă înţelegere a acestui fenomen îngrozitor urzit în laboratoarele regimului comunist, credem că este obligatorie publicarea acestei convorbiri.



          Nicolae Stroescu Stînişoară: Părinte Calciu, despre închisoarea de la Piteşti, despre operaţiunea Piteşti, despre reeducarea de la Piteşti s-a vorbit între oamenii care nu au participat la tragedie (dar cine dintre cei care au aflat de ea mai poate rămîne în afara ei), între oameni care au fost implicaţi. S-au scris şi nişte cărţi. Scopul convorbirii noastre nu este de a face o analiză psihologică, sociologică, antropoligică. Mărturisesc că nu sunt interesat în a avea "explicaţii” asupra a ceea ce s-a întîmplat la Piteşti. După cum n-am simţit niciodată nevoia de a şti exact ce i s-a întîmplat Părintelui Calciu acolo. Pentru că eu îl cunosc pe Părintele Calciu, mai înîi de departe, prin ceea ce aflam cînd eram încă în ţară (am plecat din România în 1969), şi pe urmă Dumnezeu a fost darnic cu mine, să pot să conlucrez direct cu Părintele Calciu. Deci n-am în această privinţă nici un fel de curiozitate ştiinţifică, psihologică sau măcar umană. Însă, am dorinţăa de a nu da uitării nespusa suferinţă şi blasfemie de la Piteşti.          Ştim cu toţii că a apărut o carte a lui Virgil Ierunca despre fenomenul Piteşti; a existat, mai înainte, o carte a lui Dumitru Bacu. Volumul lui Bacu a apărut în 1963, cea a lui Virgil Ierunca în 1981. Din aceasta din urmă au fost transmise multe pagini, între 1975 şi 1976, la Radio Europa Liberă. Bineînţeles că mai sunt cărţi care au apărut între timp, printre care aş menţiona una importantă: Mărturisiri din Mlaştina Disperării - Cele văzute, trăite şi suferite la Piteşti şi Gherla de Dumitru Bordeianu (Paris, 1992). Şi pe cea a lui Grigore Dumitrescu, apărută la München, intitulată Demascarea, pentru că operaţiunea se numea "reeducare-demascare”. Şi acum aş vrea să intrăm împreună în acest infern, cu imaginaţia, cu amintirea şi înainte de a te întreba despre preludiile acestui iad terestru cîteva cuvinte despre scop şi despre sistem. Dumitru Bacu a considerat că se urmărea moartea sufletului, pentru a transforma omul în robot, depersonalizarea însemna aici instrumentalizarea totală în scopurile securităţii, în scopurile partidului ateu. Teza aceasta este în oarecare măsură şi aceea a lui Virgil Ierunca. Eu însumi, în Jurnalul meu, din care s-au publicat nişte fragmente, gîndeam, aşa cum a rămas într-o însemnare din 25 ianuarie 1982, că este necesar să fim foarte atenţi la dimensiunea religioasă a dramei de la Piteşti, pentru că altfel nu înţelegem prea bine de ce, cum şi încotro. Îmi terminam această notă, citez: "Părintele Calciu este supravieţuitorul transfigurat al Piteştiului tocmai pentru că a tras, fără rezerve, ultima concluzie a întîmplării fundamental religioase din acea în veci blestemată închisoare de la Piteşti, unde o mînă de pioni demonizaţi pe tabla de şah a generalului Nikolski s-au bătut cu cerul aruncînd în el cu trupurile şi sufletele semenilor martirizaţi”. Părinte Calciu, ce a fost Piteştiul?



             Părintele Calciu: Ca să înţelegem ce a fost Piteştiul trebuie să depăşim stadiul fenomenologic. În general toţi suntem copleşiţi de fapte, atît cei care au scris despre Piteşti privindu-l dinafară, cît şi cei care l-au privit dinăuntru. Factologia este aşa de obsedantă, aşa de copleşitoare încît chiar cei care au scris despre Piteşti văzut dinăuntru nu s-au putut debarasa de factologie. Eu cred că Piteştiul a fost un experiment diabolic. Acolo au fost luptele dintre bine şi rău, în care călăii şi victimele n-au fost decît simple instrumente. Dacă nu depăşim stadiul factologic nu înţelegem nimic din Piteşti. Este un experiment diabolic care a avut loc în ţara noastră mai mult decît în orice parte a lumii. Nicăieri nu s-a întîmplat ceea ce s-a înîmplat la Piteşti. Şi asta dovedeşte că forţele diabolice au fost aşa de tari, tocmai pentru că spiritul românesc, în acea perioadă, era şi el foarte tare.          Nicolae Stroescu Stînişoară: Tocmai, şi eu am fost preocupat de acest lucru. Chiar în acea notă, din care am citat acum ceva, îmi exprimam părerea că este probabil o unicitate determinată şi de caracterul specific al ţării noastre, şi de faptul că în România la ora aceea (Piteştiul s-a desfăşurat aproximativ între 6 decembrie 1949 şi august 1952) exista o puternică mişcare religioasă şi naţională şi însăşi structura poporului nostru punea pe aceşti acoliţi ai lui Nikolski în faţa unei atitudini mistice. Ei au creat un instrumentar la acest nivel, într-o încercare disperată de a distruge ceea ce nu poate fi distrus. Prin asta au alunecat în satanic. Cînd mi-am scris eu însemnările nu puteam şti ce vei scrie dumneata, mai tîrziu, în prefaţa pe care ai făcut-o la cartea lui Bacu, ediţia a doua, cea apărută în 1989, unde ai arătat, întra-devăr, că a fost o dimensiune metafizică, lupta dintre bine şi rău, între Îngerul Binelui şi între Satana. Există deci unele consonanţe între felul cum am încercat eu să adulmec această tragedie cu ani de zile înainte de prefaţa pe care ai făcut-o. Dar aş vrea să te las pe dumneata să vorbeşti.             Părintele Calciu: În momentul în care Piteştiul a început, vorbesc de acţiunea de demascare, acolo era un fel de centru de spiritualitate şi rugăciune. Trebuie să spun că noi, cei de la Piteşti, fără să ne mîndrim, sau cei din închisoare în general, am fost cei mai buni oameni ai ţării, nu pentru că aveam caractere deosebite sau înzestrări deosebite sau geniale, ci pentru că ne integrasem într-o gîndire spirituală românească. La Piteşti, în momentul în care au început demascările nu înceta rugăciunea zi şi noapte. Fiecare celulă avea un timp de rugăciune. În momentul cînd se termina rugăciunea din celula respectivă, măcar un singur om, peste noapte vorbesc, un singur om rămînea să privegheze, să se roage, să mediteze; cînd sfîrşea bătea cu pumnul în perete şi rugăciunea se transmitea la celula următoare şi aşa făcea ocolul închisorii de la Piteşti. Încît ca şi la mînăstire, rugăciunea nu înceta niciodată, era ca un fum de căţuie care se urca către Dumnezeu. Sigur că asta nu i-a plăcut satanei. Din punct de vedere spiritual, din punct de vedere al metafizicului, aceasta a fost motivaţia Piteştiului. Din punct de vedere uman sau politic sunt de acord cu ceea ce au spus ceilalţi. Dar aceasta a fost numai ceva paralel, o reacţie la acţiunea spirituală.            
            Nicolae Stroescu Stînişoară: Din cîte ţi-ai dat seama, crezi că direcţia închisorii devenise foarte conştientă de existenţa unui asemenea centru spiritual, şi a unei asemenea rugăciuni continue acolo?               Părintele Calciu: Sigur că da. Administraţia intervenea mereu între noi. Cei trimişi de la forurile superioare comuniste care vizitau Piteştiul cunoşteau acest lucru şi ne şi ne ameninţau că această acţiune va fi curmată, că ei ştiu cum să pună capăt acestei acţiuni spirituale din închisoarea Piteşti.               Nicolae Stroescu Stînişoară: Cred că deja pot să fac o nuanţare, să spun că eu aş constata că sunt două elemente principale: pe de o parte, într-adevăr, tendinţa comunismului de a anihila religia. Asta era o tendinţă imanentă a comunismului, dar la care trebuie adăugat că, indiferent de ceea ce planificau ei, a existat de fapt la Piteşti ceea ce am putea să numim o "provocare”. Provocarea a fost acest lanţ al rugăciunii neîncetate şi al spiritualităţii, care la un moment dat nu se putea să nu provace o reacţie. Că reacţia aceasta a atins asemenea dimensiuni, aceasta e o altă problemă.             Părintele Calciu: Da. Reacţia a fost neasemuit de puternică la Piteşti. Celelalte "reeducări”, de la Canal, de la Gherla, nu au fost decît expansiuni foarte slabe ale Piteştiului. Centrul de luptă spirituală a fost Piteştiul, pentru că acolo erau tinerii, acolo erau cei curaţi, oameni care nu fuseseră niciodată implicaţi în acţiuni, de genul celor politice, dinainte de război, oameni de mare puritate. Aşa am fost noi toţi acolo. O elită a tineretului românesc.             Nicolae Stroescu Stînişoară: Părinte Calciu, încă o precizare care mi se deschide cu ocazia aceasta. S-a spus că Părintele Calciu a tras concluziile ultime ale Piteştiului, concluzii de ordin religios. Aşa spune şi Virgil Ierunca, "Părintele Calciu ieşind de acolo din infern s-a făcut preot”. Iată că acum se vădeşte şi o altă faţă a acestei drame. Dumneata participai deja la rugăciune, deci dumneata erai un laic, un tînăr, dar deja angajat în spiritualitatea creştină. Deci nu se poate spune ca un om indiferent sau chiar ateu, influenţat să zicem de scientismul epocii noastre, un medicinist, în anul doi, cum erai, a aflat acolo că există Dumnezeu, cu preţul unor suferinţe nemăsurate. Rezultă că dumneata, cînd s-a produs cataclismul, te găseai deja pe căile lui Dumnezeu? Sau cum?             Părintele Calciu: Absolut. De multă vreme. Această înclinare, mistică aproape aş putea spune, am avut-o încă din copilărie. Am fost educat într-o familie foarte religioasă, am stat în tinda şi în interiorul bisericii, am fost tot timpul în preajma unui preot. Adică am avut o înclinaţie religioasă de la început şi sigur că m-am integrat cu multă bucurie în acest curent spiritual religios şi de mistică creştină din închisoare.


  

            Nicolae Stroescu Stînişoară: Concepţie pe care o practică acum asociaţia religioasă creştină Christiana de la Bucureşti. Cînd ai ajuns dumneata la facultatea de medicină?              Părintele Calciu: În 1946, şi am fost arestat în mai 1948. Am fost integrat în tot felul de grupări religioase, participam la "Rugul Aprins”, participam ca asistent, nu eram membru propriu-zis, participam la conferinţele profesorilor de la Teologie intitulate ”Perlele Deşertului”, vorbind despre Sfinţii Părinţi şi despre marii scriitori bisericeşti care au trăit în deşert. Am făcut parte, pentru scurtă vreme, din grupul studenţesc legionar din Bucureşti, fără să fi avut o activitate deosebită. Am fost arestat pentru că am adăpostit în camera mea de la cămin pe cineva care era fugar - pentru motive politice - din Tulcea.                    Nicolae Stroescu Stînişoară: Acum am reuşit să limpezim începutul. S-a arătat că acolo la Piteşti a fost o trăire puternic religioasă, generalizată. Era un fel de comuniune a acestor tineri, izolaţi în diferite celule, iar ei învingeau izolarea prin această comuniune în rugăciune. Deci avem de a face cu oameni religioşi, avem de a face cu o conştiinţă religioasă oprimată.                Care era poziţia lui Ţurcanu? Ţurcanu, din descrierile pe care le-am citit eu, rezultă, că în ciuda faptului că a avut şi el un trecut de ataşament la o mişcare cu caracter naţional şi religios, pînă la urmă s-a angajat în partidul comunist foarte asiduu. El intrase într-o fază de negare a religiei. Se părea că pentru el comunismul devenise noua lui formă de existenţă. Oricum aceasta era atitudinea lui. Cum l-ai clasifica pe el faţă de ceilalţi? El iese din acest cerc magic religios?   
               Părintele Calciu: Înainte de orice aş vrea să precizez un lucru. Cînd am venit noi acolo la Piteşti, ne-am întîlnit cu tinerii care avuseseră deja o experienţă religioasă extraordinară. Printre ei erau oameni ca Valeriu Gafencu, care erau sfinţi. Şi sunt surprins că Biserica noastră Ortodoxă nu-l canonizează pe Gafencu, care a trăit o viaţă absolut martirică şi de o înălţime spirituală greu de conceput. Prin ei s-a răspîndit în celulele noastre această formă de rugăciune mînăstirească. Prin care cineva trebuia să privegheze tot timpul, din om în om, în aşa fel încît această făclie a rugăciunii să nu se mai sfîrşească niciodată.            Cînd Ţurcanu a venit la Piteşti, eu nu îl cunoscusem. Nu l-am cunoscut decît în 1950, în ultima serie a "demascării”, care a intrat la 6 decembrie. Cînd a început tăvălugul reeducării pentru cei condamnaţi la "temniţa grea”, o parte din cei cu "muncă silnică” şi din cei cu "corecţie”.        Cred că structura lui Ţurcanu a fost de la început rea. El nu a fost un convertit de la bine la rău. El era mînat de nişte nemăsurate ambiţii, căci numai aşa a putut să devină dintr-odată demonul acţiunii. Dracul suprem al acţiunii de la Piteşti. N-a fost o întorsătură dramatică, ci el şi-a regăsit pînă la urmă stilul lui adevărat. Pentru că, într-adevăr, Ţurcanu era dotat cu o forţă de dominaţie nemaipomenită. Cînd intra în celulă, stîrnea o groază totală. Şi nu se poate explica cum, rînd pe rînd, şi-a dărîmat toţi adversarii, a omorît şi toată lumea din închisoare tremura de frica lui. Avea o forţă demonică în el.

              Nicolae Stroescu Stînişoară: Forţa aceasta demonică a reuşit să producă o derută în cercuri concentrice din ce în ce mai largi în închisorile din România, în sensul că toţi te avertizau împotriva studenţilor care vin de la Piteşti, pentru că ei sunt oamenii care te vor denunţa, pentru că nu trebuie să mai ai încredere în ei şi aşa mai departe. Aceasta, pentru că în sistemul de totală înjosire şi schingiuire a omului la Piteşti s-a reuşit ca aceşti oameni ai credinţei, ai religiei, să ajungă la un moment dat să se piardă, datorită unei frici, datorită unei disperări, care s-a transformat în supunere automată. Se poate spune lucrul ăsta?              Părintele Calciu: Se poate spune. Vreau însă să înţelegem exact fenomenul. Între noi era o solidaritate spirituală creştină extraordinară. Ţurcanu a acţionat prin scindarea acestor relaţii. El smulgea pe cei mai buni dintre noi, îi ducea la camera 4 Spital, îi bătea, îi transforma, îi tortura, mă rog, îi întorcea pe dos. Chiar dacă nu se schimba ceva în sufletul lor, groaza era aşa de mare încît pe urmă oamenii aceştia deveneau informatori. Şi nu numai că unii deveneau informatori dar chiar demonstrau că ei înşişi şi-au schimbat mentalitatea. În felul acesta s-a introdus neîncrederea, spaima, disperarea în mulţi dintre noi. Dar trebuie să ştim că acele reverberaţii ale Piteştiului au fost mult mai slabe în alte părţi. Centrul satanic de acţiune pentru a distruge sufletele şi pentru a transforma oameni buni în oameni răi sau chiar în demonizaţi a fost Piteştiul. Marea experienţă a iadului a fost acolo la Piteşti. Repet, centrul acţiunii demonice a fost Piteştiul. Ceea ce s-a întîmplat la Gherla, indiferent de intensitate, erau reverberaţii, care cu cît se îndepărtau de centru erau mai slabe. Aşa şi la Canal sau în alte părţi. La Piteşti, unii au rezistat, alţii s-au sinucis, cei mai mulţi au cedat. Nu vreau să reduc gloria nimănui, dar foarte puţini au fost cei care au rezistat. Unii şi-au revenit mai devreme sau mai tîrziu, pentru că refacerea spiritului uman nu este ca refacerea organismului, are nişte legi tainice, se realizează mai greu sau niciodată. Nimeni nu este de condamnat, nimeni nu este de lăudat în mod excesiv că şi-a revenit mai devreme sau mai tîrziu. Totul a fost rezultatul acţiunii graţiei divine.           Nicolae Stroescu Stînişoară: Da. Acuma, se poate spune, că în ceea ce te priveşte, au fost momente cînd ai fost în eclipsă totală (dacă e posibilă această eclipsă), că te-ai pierdut, că ţi-ai pierdut speranţa în Dumnezeu?               Părintele Calciu: Da, sigur că da. Este incontestabil. Refacerea mea a fost cu mult mai grea decît a altora, pentru că ruptura mea a fost mai mare. Eram un tip destul de naiv, un copil de ţăran, cu o credinţă puternică, cu o încredere deosebită în oameni. Eram un tip foarte simpatizat. Chiar după ce am căzut, se spunea despre mine "îngerul căzut cu ochi albaştri”, pentru că toată lumea m-a socotit ca pe un înger. Acum eram un înger căzut. Şi suferinţa mea a fost aşa de dură şi ruptura mea a fost aşa de totală, încît eu mi-am revenit mult mai greu. Mi-am revenit în momentul în care am fost pus în faţa unor acţiuni îngrozitoare, care se refereau la procesul prin care victimele trebuiau să devină acuzaţi. Atunci s-a trezit în mine spiritul de dreptate şi Îngerul meu m-a făcut să iau, cu riscul vieţii, atitudine, punînd stop acesteiînscenări îngrozitoare.                Nicolae Stroescu Stînişoară: Cînd s-a întîmplat şi cum s-a întîmplat aceasta?                 Părintele Calciu: După procesul lui Ţurcanu, la care n-am fost martor, nu ştiam nimic despre el, am fost adus la securitate la Bucureşti, încercîndu-se, în 1954, să se facă un proces al conducerii legionare. Era vorba de Lică Negulescu şi toţi ceilalţi, iar eu urmam să fiu prezentat ca un fel de om de legătură al lor. Culmea era că nu cunoscusem pe nici unul dintre ei. Căutau să însceneze o minciună totală, anume că la Jilava am primit nişte misiuni, nişte note speciale de la Lică Negulescu, prin care eu trebuia să le transmit celor de la Piteşti să intre în acţiune, să organizeze operaţiunea de "reeducare-demascare" pentru a compromite partidul comunist.                Nicolae Stroescu Stînişoară: Aceasta a fost teza iniţială a regimului, care la un moment dat, nemaiputînd continua operaţiunea de la Piteşti, a trebuit să găsească nişte vinovaţi (ca întodeauna pe alţii) şi a lansat această teză absurdă că la Piteşti a fost o acţiuine comandată din străinătate, de duşmanii comunismului din străinătate, de Horia Sima de la Madrid, care a dat ordin unor legionari aflaţi la Piteşti să declanşeze o acţiune atît de îngrozitoare încît prin asta să compromită regimul comunist.                Părintele Calciu: Exact. După cîte am auzit ulterior, asta a fost şi teza care a dominat procesul lui Ţurcanu şi se pare că, în ultimă instanţă, Ţurcanu însuşi ar fi revenit asupra declaraţiilor iniţiale. Nu ştiu, trebuie cercetate dosarele lor. Într-un final, se pare că Ţurcanu însuşi a negat acest lucru, deşi la început se angajase în afirmaţia că el era un instrument al comandamentului legionar. Cert este că Securitatea a încercat mai tîrziu cu noi (şi asta o spun pentru că eu am trecut prin asta) să ne facă să declarăm că am fost agenţii lui Valeriu Negulescu, al celorlalţi comandanţi legionari. Mi-e mi-au cerut să spun că am transmis aceste ordine de la ei la Costache Oprişan, un alt şef legionar. Nu-i cunoscusem pe nici unul, nu avusesem nici un fel de legătură cu nici unul. Dar Securitatea vroia să acrediteze ideea că astfel s-a declanşat acţiunea de torturare şi anihilare fizică şi morală de la Piteşti. În plus m-au acuzat că aş fi scos din închisoare informaţii prin diverşi deţinuţi care se eliberau, informaţii care mergeau în străinătate. Şi aceasta era o minciună.                 Nicolae Stroescu Stînişoară: Deci un scenariu fantastic stalinist.                 Părintele Calciu: Absolut. Ei au uzat de putere, de forţă şi n-aveau nevoie de dovezi. Le era destul declaraţia inculpaţilor. De altfel aşa s-a întîmplat cu toate procesele. Or, de data aceasta, intenţia lor nu a reuşit. Ne-am opus. În special eu m-am opus. După mine şi alţii şi am reuşit să stopăm şirul de procese, pentru că era evident că ei vroiau să facă un şir de procese în care să implice şi pe alţii. 


                                        Nicolae Stroescu Stînişoară: Concepţie pe care o practică acum asociaţia religioasă creştină Christiana de la Bucureşti. Cînd ai ajuns dumneata la facultatea de medicină?



              Părintele Calciu: În 1946, şi am fost arestat în mai 1948. Am fost integrat în tot felul de grupări religioase, participam la "Rugul Aprins”, participam ca asistent, nu eram membru propriu-zis, participam la conferinţele profesorilor de la Teologie intitulate ”Perlele Deşertului”, vorbind despre Sfinţii Părinţi şi despre marii scriitori bisericeşti care au trăit în deşert. Am făcut parte, pentru scurtă vreme, din grupul studenţesc legionar din Bucureşti, fără să fi avut o activitate deosebită. Am fost arestat pentru că am adăpostit în camera mea de la cămin pe cineva care era fugar - pentru motive politice - din Tulcea.



                    Nicolae Stroescu Stînişoară: Acum am reuşit să limpezim începutul. S-a arătat că acolo la Piteşti a fost o trăire puternic religioasă, generalizată. Era un fel de comuniune a acestor tineri, izolaţi în diferite celule, iar ei învingeau izolarea prin această comuniune în rugăciune. Deci avem de a face cu oameni religioşi, avem de a face cu o conştiinţă religioasă oprimată.

                Care era poziţia lui Ţurcanu? Ţurcanu, din descrierile pe care le-am citit eu, rezultă, că în ciuda faptului că a avut şi el un trecut de ataşament la o mişcare cu caracter naţional şi religios, pînă la urmă s-a angajat în partidul comunist foarte asiduu. El intrase într-o fază de negare a religiei. Se părea că pentru el comunismul devenise noua lui formă de existenţă. Oricum aceasta era atitudinea lui. Cum l-ai clasifica pe el faţă de ceilalţi? El iese din acest cerc magic religios?


   
               Părintele Calciu: Înainte de orice aş vrea să precizez un lucru. Cînd am venit noi acolo la Piteşti, ne-am întîlnit cu tinerii care avuseseră deja o experienţă religioasă extraordinară. Printre ei erau oameni ca Valeriu Gafencu, care erau sfinţi. Şi sunt surprins că Biserica noastră Ortodoxă nu-l canonizează pe Gafencu, care a trăit o viaţă absolut martirică şi de o înălţime spirituală greu de conceput. Prin ei s-a răspîndit în celulele noastre această formă de rugăciune mînăstirească. Prin care cineva trebuia să privegheze tot timpul, din om în om, în aşa fel încît această făclie a rugăciunii să nu se mai sfîrşească niciodată.

            Cînd Ţurcanu a venit la Piteşti, eu nu îl cunoscusem. Nu l-am cunoscut decît în 1950, în ultima serie a "demascării”, care a intrat la 6 decembrie. Cînd a început tăvălugul reeducării pentru cei condamnaţi la "temniţa grea”, o parte din cei cu"muncă silnică” şi din cei cu "corecţie”.

        Cred că structura lui Ţurcanu a fost de la început rea. El nu a fost un convertit de la bine la rău. El era mînat de nişte nemăsurate ambiţii, căci numai aşa a putut să devină dintr-odată demonul acţiunii. Dracul suprem al acţiunii de la Piteşti. N-a fost o întorsătură dramatică, ci el şi-a regăsit pînă la urmă stilul lui adevărat. Pentru că, într-adevăr, Ţurcanu era dotat cu o forţă de dominaţie nemaipomenită. Cînd intra în celulă, stîrnea o groază totală. Şi nu se poate explica cum, rînd pe rînd, şi-a dărîmat toţi adversarii, a omorît şi toată lumea din închisoare tremura de frica lui. Avea o forţă demonică în el.


             Nicolae Stroescu Stînişoară: Forţa aceasta demonică a reuşit să producă o derută în cercuri concentrice din ce în ce mai largi în închisorile din România, în sensul că toţi te avertizau împotriva studenţilor care vin de la Piteşti, pentru că ei sunt oamenii care te vor denunţa, pentru că nu trebuie să mai ai încredere în ei şi aşa mai departe. Aceasta, pentru că în sistemul de totală înjosire şi schingiuire a omului la Piteşti s-a reuşit ca aceşti oameni ai credinţei, ai religiei, să ajungă la un moment dat să se piardă, datorită unei frici, datorită unei disperări, care s-a transformat în supunere automată. Se poate spune lucrul ăsta?


              Părintele Calciu: Se poate spune. Vreau însă să înţelegem exact fenomenul. Între noi era o solidaritate spirituală creştină extraordinară. Ţurcanu a acţionat prin scindarea acestor relaţii. El smulgea pe cei mai buni dintre noi, îi ducea la camera 4 Spital, îi bătea, îi transforma, îi tortura, mă rog, îi întorcea pe dos. Chiar dacă nu se schimba ceva în sufletul lor, groaza era aşa de mare încît pe urmă oamenii aceştia deveneau informatori. Şi nu numai că unii deveneau informatori dar chiar demonstrau că ei înşişi şi-au schimbat mentalitatea. În felul acesta s-a introdus neîncrederea, spaima, disperarea în mulţi dintre noi. Dar trebuie să ştim că acele reverberaţii ale Piteştiului au fost mult mai slabe în alte părţi. Centrul satanic de acţiune pentru a distruge sufletele şi pentru a transforma oameni buni în oameni răi sau chiar în demonizaţi a fost Piteştiul. Marea experienţă a iadului a fost acolo la Piteşti. Repet, centrul acţiunii demonice a fost Piteştiul. Ceea ce s-a întîmplat la Gherla, indiferent de intensitate, erau reverberaţii, care cu cît se îndepărtau de centru erau mai slabe. Aşa şi la Canal sau în alte părţi. La Piteşti, unii au rezistat, alţii s-au sinucis, cei mai mulţi au cedat. Nu vreau să reduc gloria nimănui, dar foarte puţini au fost cei care au rezistat. Unii şi-au revenit mai devreme sau mai tîrziu, pentru că refacerea spiritului uman nu este ca refacerea organismului, are nişte legi tainice, se realizează mai greu sau niciodată. Nimeni nu este de condamnat, nimeni nu este de lăudat în mod excesiv că şi-a revenit mai devreme sau mai tîrziu. Totul a fost rezultatul acţiunii graţiei divine.

     
           Nicolae Stroescu Stînişoară: Da. Acuma, se poate spune, că în ceea ce te priveşte, au fost momente cînd ai fost în eclipsă totală (dacă e posibilă această eclipsă), că te-ai pierdut, că ţi-ai pierdut speranţa în Dumnezeu?

               Părintele Calciu: Da, sigur că da. Este incontestabil. Refacerea mea a fost cu mult mai grea decît a altora, pentru că ruptura mea a fost mai mare. Eram un tip destul de naiv, un copil de ţăran, cu o credinţă puternică, cu o încredere deosebită în oameni. Eram un tip foarte simpatizat. Chiar după ce am căzut, se spunea despre mine "îngerul căzut cu ochi albaştri”, pentru că toată lumea m-a socotit ca pe un înger. Acum eram un înger căzut. Şi suferinţa mea a fost aşa de dură şi ruptura mea a fost aşa de totală, încît eu mi-am revenit mult mai greu. Mi-am revenit în momentul în care am fost pus în faţa unor acţiuni îngrozitoare, care se refereau la procesul prin care victimele trebuiau să devină acuzaţi. Atunci s-a trezit în mine spiritul de dreptate şi Îngerul meu m-a făcut să iau, cu riscul vieţii, atitudine, punînd stop acestei înscenări îngrozitoare.

                Nicolae Stroescu Stînişoară: Cînd s-a întîmplat şi cum s-a întîmplat aceasta?

                 Părintele Calciu: După procesul lui Ţurcanu, la care n-am fost martor, nu ştiam nimic despre el, am fost adus la securitate la Bucureşti, încercîndu-se, în 1954, să se facă un proces al conducerii legionare. Era vorba de Lică Negulescu şi toţi ceilalţi, iar eu urmam să fiu prezentat ca un fel de om de legătură al lor. Culmea era că nu cunoscusem pe nici unul dintre ei. Căutau să însceneze o minciună totală, anume că la Jilava am primit nişte misiuni, nişte note speciale de la Lică Negulescu, prin care eu trebuia să le transmit celor de la Piteşti să intre în acţiune, să organizeze operaţiunea de "reeducare-demascare" pentru a compromite partidul comunist.

                Nicolae Stroescu Stînişoară: Aceasta a fost teza iniţială a regimului, care la un moment dat, nemaiputînd continua operaţiunea de la Piteşti, a trebuit să găsească nişte vinovaţi (ca întodeauna pe alţii) şi a lansat această teză absurdă că la Piteşti a fost o acţiuine comandată din străinătate, de duşmanii comunismului din străinătate, de Horia Sima de la Madrid, care a dat ordin unor legionari aflaţi la Piteşti să declanşeze o acţiune atît de îngrozitoare încît prin asta să compromită regimul comunist.

                   
Părintele Calciu: Exact. După cîte am auzit ulterior, asta a fost şi teza care a dominat procesul lui Ţurcanu şi se pare că, în ultimă instanţă, Ţurcanu însuşi ar fi revenit asupra declaraţiilor iniţiale. Nu ştiu, trebuie cercetate dosarele lor. Într-un final, se pare că Ţurcanu însuşi a negat acest lucru, deşi la început se angajase în afirmaţia că el era un instrument al comandamentului legionar. Cert este că Securitatea a încercat mai tîrziu cu noi (şi asta o spun pentru că eu am trecut prin asta) să ne facă să declarăm că am fost agenţii lui Valeriu Negulescu, al celorlalţi comandanţi legionari. Mi-e mi-au cerut să spun că am transmis aceste ordine de la ei la Costache Oprişan, un alt şef legionar. Nu-i cunoscusem pe nici unul, nu avusesem nici un fel de legătură cu nici unul. Dar Securitatea vroia să acrediteze ideea că astfel s-a declanşat acţiunea de torturare şi anihilare fizică şi morală de la Piteşti. În plus m-au acuzat că aş fi scos din închisoare informaţii prin diverşi deţinuţi care se eliberau, informaţii care mergeau în străinătate. Şi aceasta era o minciună.

                 Nicolae Stroescu Stînişoară: Deci un scenariu fantastic stalinist.

                 Părintele Calciu: Absolut. Ei au uzat de putere, de forţă şi n-aveau nevoie de dovezi. Le era destul declaraţia inculpaţilor. De altfel aşa s-a întîmplat cu toate procesele. Or, de data aceasta, intenţia lor nu a reuşit. Ne-am opus. În special eu m-am opus. După mine şi alţii şi am reuşit să stopăm şirul de procese, pentru că era evident că ei vroiau să facă un şir de procese în care să implice şi pe alţii.