Totalul afișărilor de pagină

joi, 20 iulie 2017

Memoria ca formă de justiţie - studiu de caz: Constantin Mitoi din Dârmăneşti

       În primăvara anului 2014 l-am întâlnit pe Titu Mitoi şi pe mama sa, Florica, acasă la dumnealor, în Dârmăneşti. Ştiam de mult de tatăl lui Titu, învăţătorul Constantin, care fusese deţinut politic în perioada 1958-1964, dar nu se făcuse încă vremea ca să-i cunosc pe cei doi mai bine. Într-o zi de mai tanti Florica şi-a amintit de sacul de haine cu care venise soţul său de la închisoarea de care nu le vorbea niciodată. Ca şi cum lucrurile pe care le pătimise acolo erau atât de teribile, încât nimeni, nici soţie, nici fiică, nici fiu, nu ar fi trebuit să afle o câtime. Atunci, la rugămintea mea, sacul ascuns mai bine de jumătate de secol în podul casei, a fost scos la iveală. Un moment emoţionat pentru ei, dar şi pentru mine.











        I-am rugat să îmi dea hainele pentru a le duce la Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet, peste câteva luni... Iar ei mi le-au încredinţat. Despre aceasta am scris în alt articol şi reiau câteva din cele de atunci:


      <<În sfârşit, a doua zi, pe 26 iulie, domnul Rusan m-a chemat înainte de conferinţa domnului Jardar Seim şi, cu emoţie, am dezvăluit şi prezentat aceste haine care aduc o mărturie atât de elocventă, materială, despre condiţia de deţinut politic în timpul regimului lui Dej. Ele îşi vor găsi locul într-una din sălile Memorialului, iar eu aduc acest omagiu, cu prietenie, familiei Mitoi, pentru tanti Florica, fiica sa Rodica şi Titu, fiul ei care a avut atâtea de suferit ca şi copil, adolescent, apoi om matur din pricină că omul care a locuit aceste haine a fost tatăl său ! Titu era mereu pus să scrie - ,,ocupaţia tatălui’’ şi invariabil respins pentru că era un pui de bandit !  

        Pentru mine acest moment a însemnat ceva – o mică alinare, o repunere în drepturi, o recunoaştere pentru memoria unui om care a suferit cumplit în închisoare şi a fost urmărit şi silit să treacă periodic pe la Securitate după eliberare. De aceea nici nu a povestit vreodată despre ceea ce a trăit, vrând să-şi scutească familia de necazuri şi întristări şi mai mari. Un om discret, un soţ şi tată grijuliu, un om altruist ce a salvat viaţa unui coleg de detenţie, singurul care l-a vizitat după 1964. Constantin Mitoi se află acum în Memorial, povestea sa, asemenea celei a mii şi zeci de mii de deţinuţi politici nu s-a pierdut, trăieşte, eu am transmis-o mai departe, aşa cum mi-a fost relatată de soţie şi fiu. Pot spune astfel că învăţătorului Constantin Mitoi i s-a făcut o reparaţie morală şi sunt atât de mândru că am contribuit la aceasta!>>





                                           




      Au trecut trei ani de la acest episod. Promisiunea a fost de a se expune într-una din camerele ce urmează a fi amenajate. Până mai deunăzi nu am mai întrebat ce s-a întâmplat cu ele, însă azi Andreea Carstea mi-a trimis fotografiile primite de la colegii ei de la Memorialul Sighet.

       






      Acum pot spune că s-a mai făcut puţină dreptate, puţină justiţie. Iar memoria ca formă de justiţie a funcţionat în cazul lui Constantin Mitoi din Dârmăneşti de Argeş !

joi, 13 iulie 2017

CUM SĂ EVIŢI UN CURS DE ISTORIE A REPRESIUNII COMUNISTE


     Acum nouă ani am participat la prima Şcoală de Vară de la Sighet pentru elevi şi profesori, lucru ce a avut o importanţă extrem de mare pentru mine ca profesor, dar mai ales ca om. Din 2008 am început să predau cursul opţional ,,Rezistenţa anticomunistă şi represiunea în Argeş-Muscel’’ şi m-am implicat în alte activităţi legate de istoria recentă. De curând am primit de la dna Ana Blandiana cartea ,,Istorie, memorie, memorial sau cum se construieşte un miracol’’ având în centru preocupările domnului Romulus Rusan din ultimii douăzeci de ani. Mai jos redau acest articol, atât de semnificativ şi de actual.





          Cu o jumătate de an în urmă lansam un concurs de admitere la Şcoala de Vară (ediţia a XI-a) care avea să desfăşoare la Memorialul Sighet între 14 şi 21 iulie. Temna concursului consta în descrierea unui curs de istorie a represiunii comuniste. Este inutil să spun că intenţia era de a determina prin această şcoală-antrenament - condusă de Stphane Courtois introducerea urgentă a acestui curs în programa şcolară. Era de altfel una din recomandările Raportului de condamnare a comunismului şi Ministerul Educaţiei a acceptat să ni se asocieze, ca partener, susţinând financiar prezenţa a cincizeci de profesori secundari.
         Pentru a sugera pasiunea cu care tema şcolii de vară şi implicit a concursului — a fost primită de participanţi, voi cita câteva fragmente din lucrarea elevei Adriana Dănăilă din clasa a XI-a a Liceului „Vasile Alecsandri" din Galaţi:
       „[...]Comunismul a devenit în România noastră, atât obişnuită să-şi uite eroii, ceva ce s-a întâmplat, a trecut şi despre care nu mai are rost să se vorbească. Românul se vrea evoluat şi a învăţat de la occidental să privească înainte. A greşit insa încercând s-o facă întorcând spatele istoriei. Azi păstrăm doar istoria glorioasă, doar ea are nevoie de publicitate agresivă. Ştefan cel Mare e cel mai mare român, că doar a câştigat atâtea şi atâtea bătălii. Restul, istoria murdară, faptul că timp de zeci ani am permis o sinucidere colectivă, trebuie uitat, ascuns, Poate să dispară. Dar de ce nu este cel mai mare român soldatul X, mort încercând să urmărească un vis prea mare pentru o naţiune care acum îl respinge? De ce nu Y, profesor mort în noaptea unei închisori doar pentru că gândurile lui luminau prea tare? De ce nu ei? De ce să-i uităm? De ce să nu recunoaştem că am greşit?
       [...] Azi generaţia mea nu prea ştie ce a fost şi cu „comunismu' ăsta" de care tot aude. Uneori mi-e teamă că nici eu ştiu prea bine. Pentru noi comunismul e o piesă de teatru cu ţin tiran căruia nu-i plăcea laptele şi care dădea pâine pe cartele. [...] Ceauşescu a devenit singurul „erou" al comunismului român. Un fel de Che Guevara mioritic. Poate mai lipsit de spiritul latino, dar în nici un caz mai puţin comercial. De fapt, noi, tinerii, îl adorăm pe Ceauşescu. Pe el şi pe Dracula. Îi luăm oriunde cu noi ca să ne reprezinte. Doi criminali în memoria unei specii apărută din pustiu, plantă fără rădăcini, denumită popular românul post-decembrist. O cultură cu astfel de specii şi subspecii va genera o naţiune slabă, indiferentă faţă de propriile-i poveşti. [...] E doar un popor adolescent, de 18 ani, care trebuie sa se redescopere, să îşi amintească de faptul că înainte de el a fost ceva. Şi o va face. Trebuie doar să înveţe cum. [...] O oră de istorie pe săptămână nu e suficientă pentru crearea unei culturi istorice. Trei-patru ore de istorie pe an nu sunt  suficiente pentru crearea unei conştiinţe naţionale, nici pentru crearea unui sentiment de implicare. Dar poate că acest aspect nu poate fi reglementat. Poate că nu cantitatea contează. Contează însă cum decurge predarea, cum ia naştere un trecut organic în realitatea existenţială a individului..."
         Între timp, şcoala de vară a avut loc, elevii sunt în vacanţă, vor intra la facultate. Prea puţini ne-au spus că se vor duce la Istorie. Li se pare o profesiune fără viitor. Numărul de ore a fost redus considerabil atât la clasele „mici", cât şi la liceu. Istoria Românilor a fost amestecată cu Istoria universală, se predă conceptual, fără nerv, necronologic, epurată de evenimente. Nu din cauza profesorilor, ci a programei. Conflictele „epice" nu prea există, ca şi cum întreaga istorie s-ar fi petrecut ca un curs de politologie sau sociologie. Şi, în consecinţă, atractivitatea a fost inlocuită cu o metodologie ternă, greu digerabilă, plictisitoare. Practic, Istoria a fost retrogradată în categoria „dexterităţilor" de pe vremuri, pusă la concurenţă cu Geografia, scoasă din materiile obligatorii de bacalaureat.
      Dar, pe de altă parte, ce vedem în afara şcolii? Pofta de epic este preluată de televiziuni, de ziare, de edituri. Vedem film cu Fidel Castro comentate elogios, filme cu Che Guevara, jurnal lui Che Guevara şi, de ce nu?, amintirile fiicei lui Che Guevara. Citim preferinţele fotbalistice ale familiei Ceauşescu, mărtu-risirile spionului Ames, viaţa lui Lenin în colecţia „Oamenilor secolului XX". Nu mai trebuie să spun că fotografia unui om politic martirizat de comunişti (dacă prin absurd ar apărea pe un ecran de televizor) ar părea a unui impostor, infiltrat în marea starlete cu prenume graţioase care ocupă spaţiul mediatie, Lumea se distrează, are tot dreptul, dar nemaivrând să ştie nimie despre trecut. Exemplul cel mai frapant despre ce se poate întâmpla şi până unde se poate ajunge vine chiar din Rusia Arhipelagului Gulag, cel ce a înghiţit zeci de milioane de morţi: în timp ce frumoasele petersburgheze din nomenclatură s-au plictisit de căţeii de companie înlocuindu-i cu „porci pitici", sondajele de opinie au ajuns să-l desemneze pe Stalin drept personalitatea cea mai importantă din istoria dintotdeauna a ţării. Odată ce cultura de consum a alungat bunul gust şi bunul simţ, tiranii sunt eroizaţi, călăii trezesc nostalgii.
         Ediţia din acest an a şcolii de vară a avut un scop bine definit: să aducă alături de elevii de liceu, beneficiarii de până acum, pe profesorii lor, pentru ca împreună să găsim posibilitatea introducerii în programa de învăţământ şi a studiului istoriei recente, adică al istoriei represiunii din anii comunis-mului. Atraşi de carisma marilor conferenţiari prezenţi în programul şcolii, elevii s-au arătat foarte entuziaşti, iar profesorii la fel, aceştia din urmă atrăgând totuşi atenţia că acceptarea introducerii va echivala cu o odisee birocratică fără sfârşit: se va obiecta că elevii sunt şi aşa destul de ocupaţi, că memoria lor este şi aşa destul de solicitată, se va pretexta că tinerii nu mai suni preocupaţi de trecut, iar aprobarea unui manual necesită luni, poate ani de comisii şi concursuri.
       Pe de altă parte, dacă aceste vor fi opţionale şi nu obligatorii (aşa cum ar fi normal), puţini directori de licee ar opta pentru ele, astfel încât s-ar ajunge la o formă fără fond.
      O altă problemă va fi lipsa profesorilor pregătiţi să predea o materie care, din păcate, nu se predă sistematic nici în in facultăţile de istorie.
       Previziunile acestea ni s-au părut prăpăstioase, încât cu asentimentul majorităţii profesorilor şi elevilor — şi bineînţeles si al iluştrilor conferenţiari — am redactat o scrisoare pe care am predat-o joia trecută la registratura Ministerului Educaţiei (cabinetul ministrului), precum şi (spre ştiinţă) la cabinetul primului ministru, urmând ca după douăzeci şi patru de ore de răgaz să trimitem textul şi presei, spre publicare.
      Reacţia ministerului a fost fulgerătoare, dar opusă comunicatului nostru: a doua zi a anunţat prin presă că din toamnă se va introduce cursul cerut, dar nu obligatoriu, ci opţional. Exact soluţia formală de care ne temeam! (la francezi, glumea Stphane Courtois, asta se cheamă „a îneca peştii"). Mai mult, deşi ştiam că mai mulţi istorici aveau în lucru avansat un manual, în aceeaşi seară o doamnă secretar de stat anunţa că lecţiile vor fi predate fără manual (o improvizaţie care aminteşte precipitata reformă a învăţământului din 1948! Doar că atunci manualul lui Mihail Roller a fost terminat de urgenţă). Din cu totul alte motive, birocraţii noştri de azi, gata să cheme „Europa" In ajutorul inerţiei şi al amânării, devin şi ei versaţi în arta eludării.
      Epilogul este pe măsura idealismului nostru: când, după cele douăzeci şi patru de ore politicoase, am trimis comunicatul nostru şi presei, aceasta (confirmându-şi efemeritatea) nu l-a mai publicat, considerându-l tardiv. Şi, ca să distragă definitiv atenţia de la problema cursurilor obligatorii, MECT a publicat — o zi mai târziu — un nou comunicat, de astă dată despre problema, mult mai captivantă, a evitării fraudelor de la bacalaureat.
         Şi astfel ne-am pomenit că toată şcoala de vară a devenit ea însăşi un exerciţiu de virtuozitate, dar care n-a făcut să se mişte o fibră în mentalul pedagogilor noştri. Toate astea în condiţiile în care şcoala de vară a fost concepută ca un parteneriat între autorităţile statului şi infinit clamata „societate civilă.
        Mult citata butadă a lui Poincare despre „Porţile Orientului" unde totul „se ia în uşor" nu este întrecută decât de referirea geamănă a lui Cioran: „In România totul este posibil, dar nimic nu are consecinţe".
(Romulus Rusan, Cum sa eviti un curs de istorie a represiunii comuniste, in ,,Istorie, memorie, memorial sau cum se construieşte un miracol’’ , Fundatia Academia Civica, p. 110-114)



luni, 10 iulie 2017

Impresii de la Școala de Vară pentru Liceeni, Braşov





Eram Andreea - și acum sunt Andreea - dar, recunosc, într-o măsură mai mică. Acum sunt puțin din fiecare om pe care l-am cunoscut la Școala de Vară, fac slalom nestingherită printre biografiile eroilor și am grijă să nu-mi frâng vreo aripă. Conform DEX, empatia este definită ca “Formă de intuire a realității prin identificare afectivă; Tendință a receptorului de a trăi afectiv, prin transpunere simpatetică, viața eroilor din opere literare, filme etc.”.
În sens personal și metaforic, empatia se definește ca șederea pe un scaun din inima Brașovului, într-o încăpere mobilată cu rămășițe de amintiri frânte de trecerea anilor și de neîndurătoare tratamente (pantaloni găuriți ai deținuților, o ușă desprinsă din cadrul peretelui închisorii și altele), sorbind cuvintele celui ce azi este președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici. Empatia se mai definește și ca mersul la pas printre ruinele unei uzine ce a fost odată (ca niciodată, îmi vine să adaug) sufletul “începutului sfârșitului pentru regimul totalitar”, după cum anunță și plăcuța de afară, singur martor neînsuflețit, dar grăitor, al celor ce s-au întâmplat la 15 noiembrie 1987.
  
Când am sosit în așezarea de pe deal care mi-a servit drept domiciliu flotant pentru șase zile, după o teribilă țeapă a unui taximetrist (o daună minoră de 20 lei/ 5 km), mi-am spus Chestia e pe bune? Noi chiar avem baie cu cabină și borcănele de șampon? Trecând de la extazul de ordin vizual la retorisme de felul Ce e o școală de vară? Parcă am văzut odată un film, dar erau toți îmbrăcați în uniforme și tot ce făceau era să recite poezii și ceva plimbări cu barca, nu aveam să știu că o școală de vară (și nu orice școală, ci Școala de la Brașov) înseamnă să stai față în față cu istoria, transpunându-te în piele de eroi și investigând dosare, să cinstești memorii și să asculți adevărate lecții de românism, să palpezi umbrele partizanilor stinși și să intri în dialog cu "făcători de istorie". Nu aveam să știu. Dar am aflat-o. Am trăit-o. Și sunt mândră că n-am trecut prin liceu fără să am ocazia de a cunoaște atâția oameni și atâtea povești.
  În prima zi (sau seară), când am fost invitați la cină, mă gândeam Aici chiar sunt mulți oameni, și-s atât de diferiți, și încercam să analizez fața fiecăruia. Mă uitam la organizatori - Lucian, Ana și Ioana -, neștiind că-s ei (conversasem doar pe mail)  și-mi spuneam că sala asta chiar e însuflețită. Apoi mi-am mutat privirea la ceilalți domni și la participanți. Sala asta chiar e însuflețită, aveam să-mi repet după toate prezentările din sala de conferință, după firescul Spune-ne numele tău și ce te-a făcut să participi la concurs. Eram înconjurată de tineri entuziaști, din toată paleta de specializări, reale și umane.  
Prelegerile captivante de a doua zi au vizat capacitatea de transpunere în pielea personajelor istorice și găsirea unor soluții în contextul unei alegeri (am trecut testul cu brio!), înțelegerea personalității controversate a lui Alexandru Vișinescu și prezentarea fenomenului represiunii în perioada comunistă. Vizionarea filmului Demascarea pregătit de experții IICCMER a fost, probabil, cireașa de pe tortul unei seri perfecte. Plini de compasiune și încărcați de un sentiment al cunoașterii parțiale a ceea ce s-a întâmplat la Pitești, ne-am adăpostit în sala care avea să fie loc de diseminare a informațiilor și relaxare prin joculețe de voluntariat – buncărul hotelului.



(jucând „Ghicește episodul”)

Marți a fost, cred eu, apogeul – dacă poate fi numit așa – al cunoașterii experimentale. După o prelegere a Asociației „15 noiembrie 1987” despre evenimentele ce s-au petrecut și la care au asistat la sfârșitul anilor ’80, prelegere care ne-a emoționat pe fiecare - priveam eroii, în carne și oase, care au dat naștere unei Revolte! Priveam documente, priveam pereții sediului tapetați cu afișe ce se fluturau acum 3 decenii, priveam buze ce povesteau lunile grele de chinuri și anchete dureroase - am vizitat Uzina „Steagul Roșu”.






   

       Am stat, din nou, de vorbă cu eroii. Numai că acum, ochii eroilor păreau mai triști – ceea ce era, s-a distrus. Aproape nimic nu mai amintește de gloria uzinei, în afară de chipurile muncite ale celor câțiva care au mai rămas. 









  
        
         A urmat vizita la monumentul lui Liviu Babeș, cel ce s-a sacrificat pentru un ideal – acela al unei țări democratice, a unei țări libere. A fost momentul în care mi-am dat cu adevărat seama că oamenii pot fi în stare de orice pentru a-și apăra valorile – chiar și de a se autoincendia și arunca în gol, cu schiurile, de pe pârtie, în semn de protest contra regimului comunist.
  


Apoi, domnul Jozsef Török ne-a vorbit despre minoritatea maghiară și rezistența anticomunistă, invitându-ne în beciul reconstituit de dânsul după chipul și asemănarea unei temnițe.


        Prejmer, Cetatea Făgărașului, Biserica “Cuvioasa Parascheva” din Victoria – acestea au fost obiectivele noastre culturale de miercuri. Am aflat la Prejmer despre sași în anii comunismului, la Făgăraș despre vestiții haiduci în frunte cu Ion Gavrilă Ogoranu și am dialogat cu părintele despre destinul bisericii creștine în timpul regimului comunist.




(stând de vorbă despre simboluri, la Prejmer)




(Cetatea Făgărașului oglindită în ape)




(la o discuție despre soarta religiei în regimul comunist, Victoria)

Penultima zi sosește nerăbdătoare și ne surprinde cu un subiect inedit – «Lirica populară românească în anii ‘50». Am aflat de la Ioana cât de ușor era manipulată populația odată cu instaurarea regimului și am memorat, involuntar, niște versuri incredibile: «Când pornește ea tractorul,/ Mi se-aprinde-n suflet dorul». Încă zâmbesc la amintirea asta. Probabil nu numai eu.
Un alt moment memorabil al zilei a fost prelegerea Lucianei despre copilărie și abandon într-o esență a orfelinatelor României concentrată la Sighet - o Românie căreia nu-i păsa dacă ai o simplă tulburare schizoafectivă, dar te califica drept irecuperabil ca mai apoi să te părăsească într-un colț de lume mizer și atemporal.
Acum, vine partea mea preferată – preferată prin specific, prin conținut, prin toate emoțiile a ceea ce a însemnat întâlnirea cu domnul Octav Bjoza. Probabil aș putea povesti într-o carte experiența, și tot mi-ar părea un rezumat. Am intrat pe porțile Asociației Foștilor Deținuți Politici, filiala Brașov tăcută. Parcă știam că avea să urmeze ceva altfel. M-am așezat, tot tăcută, pe unul dintre primele locuri (de obicei fac asta, îmi place să fiu cât mai aproape de povestitor pentru a mă identifica și a sorbi cuvinte mai bine). După câteva momente de răsuflu, vine și întrebarea: Cine sunteți și de unde veniți? Lucian a încercat să răspundă. Afirmația că suntem elevi ai școlii de vară și că suntem interesați de experiența de viață a dumnealui pare să-l mulțumească. Însă nu îndeajuns. După ce ne introduce în atmosfera solemnă a sălii (mă simțeam ca într-o biserică, unde icoanele nu sunt pictate și nu reprezintă sfinți, ci iau forma chipurilor studenților și partizanilor expuse pe pereți), ne dă o adevărate lecție de românism, despre a lupta cu îndârjire pentru o țară normală, despre a-ți susține frații din închisoare și despre așteptare. Domnul Bjoza va rămâne, cu siguranță, memoria vie a unei perioade în care ignoranța majorității năștea puternice drame ale celor puțini, drame ale celor care au rezistat.

                  

Piesa de teatru „Julieta” care descria viața unei mame deportate împreună cu copiii în Câmpia Bărăganului încheia ciclul momentelor unice pe care le-am trăit aici.
Momentul concluziilor, nu? Școala de vară de la Brașov a însemnat aprinderea unei candele ce va lumina, de-acum încolo, pe veci, traseul pe care îl voi urma în viață. Acest traseu este marcat de un interes deosebit pentru legendele istoriei, pentru oamenii din spatele legendelor și pentru cei care ne fac posibilă intruziunea în mijlocul  fragmentelor  de istorie. A însemnat bucurie, educație, entuziasm pentru nou, compasiune, dar și lacrimi vărsate în memoria celor care au luptat și s-au zbătut în închisori și în munți. Mulțumesc organizatorilor și tuturor celor care s-au implicat în desfășurarea proiectului!    

                                                                                  de Andreea-Maria Deaconescu

                                                               


luni, 3 iulie 2017

Despre cei care nu mai sunt



        Au trecut  trei ani de când mă grăbeam într-o duminică de aprilie să ajung la Govora. O duminică splendidă, cum doar primăvara poate să îţi ofere. O duminică de Florii, binecuvântată !
       Despre domnul Ştefan Romanciuc aflasem de curând, câteva luni, poate ceva mai mult. Însă el fusese mereu acolo şi aştepta…Nu pe mine, cu siguranţă, ci pe cineva cu care să vorbească, cineva care să ştie să-l asculte, cineva care să încerce să înţeleagă povestea sa de viaţă. Bineînţeles că familia  cunoştea toate cele prin care trecuse, era iubit şi apreciat, era tatăl bun, bunicul bun precum numai bunicii ştiu să fie… Dar el îşi dorea să îi vorbească cuiva din afară… Aşa s-a făcut că atunci când au început discuţiile despre procesele foştilor directori de închisori, el a aflat şi i-a cerut fiicei sale să ia legătura cu IICMER. Vroia să fie martor sau măcar să fie lăsat să îşi reverse amarul şi să rostească adevărul său despre Periprava celelalte închisori.  Şi a ajuns să îşi vadă dorinţa îndeplinită, chiar dacă cu întârziere. Până atunci însă am ajuns eu lângă dumnealui.




      Viaţa are întortochelile şi ocolişurile ei, unii spun că nimic nu e întâmplător, poate aşa o fi. Dar eu nu sunt filozof, aşa că o să mă opresc aici cu aceste consideraţii ! Cert e că domnul Ştefan era bunicul colegului meu de clasa de la liceu, Doru şi de zeci de ori m-am oprit la uşa lui Doru, am intrat, am povestit şi am făcut în genere lucruri pe care le fac liceenii dintotdeauna. Dar niciodată n-am bănuit că el are un bunic care… A trebuit să mai treacă douăzeci de ani ca să-l cunosc. Probabil atunci când lucrurile au fost suficient de coapte pentru că eu să am capacitatea de a asculta, de a înţelege, de a empatiza.

                                                 
                                                 Iisus in celula, de Radu Gyr



     Domnul Ştefan mi-a fost drag de cum l-am văzut. Aşa, ca bunicul meu care nu mai e de mulţi ani, ca bunicul meu care îmi zicea când veneam de la oraş pe la el ,,Mai treci taică pe la mine cât oi mai fi şi eu pe-aci…’’ Mă aştepta parcă dintotdeauna şi avea un neastâmpăr, o nerăbdare în privire şi în gesturi. De-abia am făcut cunoştinţă cu fata dumnealui, Adriana şi cu ginerele, Alin şi, căutându-mă cu ochii, mi-a făcut semn să mergem. Şi am mers. În camera sa, unde urma nu să-mi depene poveşti de bunic, aşa cum fiecare bunic ar trebui să o facă, ci poveşti de război. Un război cumplit, un război al românului contra românului, al fratelui contra fratelui, un război al unui regim totalitar contra propriului său popor. Pentru că a fost învins în acest război inegal cu statul comunist şi a fost găsit vinovat, sentinţa a fost una de aşteptat, dar atât de crudă – condamnarea la moarte. A reuşit să scape la recurs cu doar 18 ani de închisoare !  Pentru dumnealui războiul a durat 11 ani, atât a fost detenţia, urmată de un scurt ,,armistitiu’’ în 1964 odată cu eliberarea. A urmat apoi  un ,,război rece’’ până la căderea comunismului, fiind mereu urmărit, agasat, cercetat  de atotputernica Securitate.
       Ștefan Romanciuc a fost în 1954 șeful organizației Salvarea României  ( Filiala Argeș) care își propunea să dea o lovitură de stat și să înlocuiască regimul comunist de la București. După arestare domnul Ștefan  a trecut prin mai multe închisori și lagăre de muncă – Jilava, Lugoj, Aiud, Gherla, Salcia, Giurgeni și Periprava, reuşind să-şi păstreze sufletul nealterat de grozăviile  acestor locuri teribile. Cu o memorie fantastică, a învăţat mii de versuri de-ale poeţilor închisorilor, lucru ce l-a ajutat să se salveze şi poate, cine ştie, să îi salveze şi pe alţii. Câteva din aceste poezii mi le-a recitat şi mie, cu o emoţie care parcă îl transpunea, îl trimitea departe în timp în vremurile în care le învaţa că să supravieţuiască.
       Din păcate, neobişnuit să folosesc camera de filmat, am greşit orientându-mă spre lumina şi calitatea e slabă. Însă dacă faci un exerciţiu de imaginaţie şi închizi ochii, poate îl vei vedea pe domnul Ştefan într-o celulă fetidă, supraaglomerată, repetând ore şi ore, zile şi zile, ani şi ani cuvintele care îl vor ajuta să uite unde este şi să-i dea puterea de a ajunge acasă la soţia sa şi la copila care nu se născuse încă atunci când el a luat drumul închisorilor.

                                                

                                                   Lauda, de Nichifor Crainic




                          
        A văzut colegi de suferinţe murind, a mai murit şi el un pic, dar azi vocea sa slabă de bătrân se ridică acuzând puternic pe ucigaşi.

                                                     Moartea lui Pop T. Ioan din Teius
 


Marturie despre partizanii musceleni


                                             


         Domnul Ştefan nu mai este astăzi pe acest pământ. Anul trecut suferinţele sale ştiute de cei de lângă el ori cunoscute doar de dânsul, i-au fost curmate. De unde este mi-aş dori să vadă acest mic omagiu pe care i-l aduc din toată inima mea.
         Dumnezeu să-l ierte şi  să-l odihnească !

sâmbătă, 24 iunie 2017

Între munți și infern – ani de luptă clandestină





Cu Dumnezeu înainte! șopteam la fiecare cotitură, la fiecare sunet de pușcă, la fiecare lătrat de câine inamic. Cu Dumnezeu înainte! strigam când călcam pe-o frunză stropită de sângele vreunui frate nucșorean.
Jur să lupt până la moarte pentru eliberarea Patriei şi a Poporului Român de sub jugul tiraniei Comuniste. Jur să execut ordinele fără murmur şi fără şovăire. Jur credinţă şi devotament tuturor comandanţilor. Jur că nu voi depune armele şi nu voi pleca din rândurile Corpului de Haiduci până ce toţi trădătorii de Patrie şi Neam nu vor fi pedepsiţi. Jur să păstrez secretul, îmi reaminteam când securiștii din închisoare mă sileau să-mi recunosc frații și surorile din munți.
Lupt pentru credință, patrie și lege, îmi răsuna în minte când libertatea-mi părea mai distantă și rece decât o tânără nevastă din saloanele franțuzești ale vremii. Dar noi o simțeam, deși nicio dungă de avion american nu voia să întineze cerul, deși nu se arăta niciun salvator printre atâția criminali bolșevici travestiți în români cu armele la spate.
Noi am ales să nu stăm drepți. Noi am ales să nu urmăm ordinele comuniștilor. Noi suntem partizani ai libertății, luptăm până la ultimul glonț. Niciun nume nu ni se desprinde de pe buze, nicio floare nu se ofilește când talpa noastră o calcă. 
Vena de pe frunte mi se umflase și se zbătea precum un canar în colivie. Asta era semn că în mai puțin de-un minut, ofițerii înarmați cu pistoale-mitralieră o să apară. Copacii cu ramurile îndoite de-atâtea plânsete or să fie martori ai războiului și-o să-și plângă frumoasele coroane într-ajutorarea noastră, ultimii mucenici ai neamului... Data trecută când ne-au dat de cap a fost în urmă cu 5 săptămâni, când i-au aflat scrisorea Mariei către oamenii satului, prin care cerea mâncare și arme. Atunci, diavolii ne-au împușcat trei oameni dintre cei mai buni: Țurlea, Chiriac și Florin.
Câte dureri suportă omul? Cât poate să rămână cu privirea inertă pe trupul nevestei lui culcată la umbra unui tei bătrân? Trupul acela binecunoscut, alb ca ceașca de cafea din sat și alintat cu cele mai frumoase poezii din care deodată începe să țâșnească sânge fierbinte, trupul acela îți jura odată iubire pe veci... Porțile lui Hades s-au deschis. Diavolii se ițesc de după copaci. De data asta a fost ea, și nu eu, iar baticul i-a căzut de pe cap... Adio, Elena! Am urmărit-o timp de câteva secunde cum murmura ultimele vorbe, mi-am făcut cruce de trei ori cu limba în gură, i-am promis că ne vom revedea curând și am luat-o la goană spre biserică. Ceilalți trebuiau să știe că Miliția ne-a luat urmele. Respirația-mi greoaie se cernea printre crengile mai încâlcite decât părul negricios și încleiat, hainele mi se agățau și rănile-mi curgeau lichid vinețiu. Câinii mi-au pierdut urma, dar picioarele îmi sunt amorțite...
Primisem cu două seri înainte de la preoți două borcane de zacuscă, unul de miere, lapte și medicamente. Le ascunsesem într-o grotă din inima pădurii, să nu le dea nimeni de urmă. Calculam că alimentele ne-ar servi pentru o săptămână, poate două. Limba noastră s-a învățat cu gustul cojilor de copaci sau al boambelor. Însă puterile ne cedează și ideea întoarcerii și predării ne robește nopțile... Noi am mai rămas doar câteva zeci: învățători, țărani simpli. Oameni. Dormim cu pușca sub tâmplă, corpurile noastre sunt cât mai lipite. Trebuie să fim un singur corp, un singur mecanism, o singură voce care să îngaime libertatea! Așa trebuie să fim, așa să ne ajute Dumnezeu!
Dincolo de cursul râului, băieții mă așteptau. Se auzea Chemarea dreptății răsună din ulmii de-aramă/ Și-o poartă și munții în freamătul lor… Haiducii mei aprindeau un foc și discutau aprins despre plecare.  
- Au tras, Toma, le-am spus. Au tras în nevastă-mea și mi-au otrăvit sufletul, apoi l-au desprins de trupul ăsta zdrențuros, nenorocit. Pentru ce să mai trăiesc, Toma, acuma? Copii nu am, casa mea e toată arsă... Femeia mi-e moartă.
- Frate Manole, nu dispera și așteaptă. Ia un loc. Să fie iertată, zise el cu lacrimi reci pe care și le stăpânea vizibil. A murit în slujba țării, a regelui și a dreptății. O să o pomenească feciorii noștri și o să o prețuiască strămoșii daci din ceruri. Eu plănuiesc să merg cu frate-meu Petre până la Marinache, în sat. Luăm hărțile munților din Iugoslavia și haine bune, de la București, iar la vară ne cărăm din țară. O să vezi că ne va fi mai bine acolo, Manole. O să începem o viață nouă.
Plânsei cu adevărat, acum. Am păstrat un moment și am vărsat câteva picături de țuică de pe fundul unei sticle, să fie pentru Elena. Apoi am adăugat, mai resemnat:
- Eu n-am încredere în Poienaru ăsta, Toma. Se zvonește că e bețiv și ne-ar trăda oricând. Aveți grijă să vă feriți din bătaia puștii, onoarea e a noastră!
- Așa să ne ajute Dumnezeu! Strigară toți.
La ceasul nopții, cei doi plecară. Mi-am făcut cruce și am adormit pe doi coceni. Nu aveam să știu că ziua nu va mai veni și că toți vom fi săltați de Securitate câteva ore după aceea...
Am simțit doar o crudă lovitură cu patul puștii. Am deschis ochii, iar totul ardea, firele de iarbă pârjoleau încet întreaga baracă. Sau, doar mi se părea, pentru că toți băieții fugeau. I-am închis înapoi.
Mi-am amintit de viața mea de dinainte de urcarea în munți, de horele din sat, de cele mai frumoase fete din Argeș. Și de cea mai frumoasă fată din toată lumea asta mare, care acum ședea lângă acel copac, cu ochii încercănați, cu rochia pătată roșu de gloanțe și îmbătrânită fără veste: Elena.
- Hai să mergem cu băieții, i-am spus. Or să vină americanii într-o lună și-or să-i înfrângă pe bolșevici. Nu mai e altă speranță, Elena, am adăugat.
- Și frații mei, Manole? Și tatăl meu? Numai pe mine mă mai au, Manole.
- O să ne pomenească toți, femeie, și o să ne-aducă o ceașcă de apă când om îmbătrâni. Lasă-i în voia lor, oameni suntem toți, dar numai unora le e dat să lupte pentru țară.
Pe Elena am cerut-o în căsătorie într-un lan de grâu. Stelele mișunau pe boltă, își dădeau râzând coate și se îmbrânceau spre o dimineață de iunie a anului 1952. Nu se mai auziseră puști de zile bune. I-am luat mâna pe care o umplusem de atâtea ori cu sărutări delicate și i-am înfășurat în jurul degetului un inel dintr-un spic de grâu. L-am lăsat să cadă printre celelalte spice deja adormite, după care i-am spus:
- Singurul inel pe care-l mai am e sufletul meu, pe care ți-l ofer acum și pentru tot restul vieții ăsteia pe care numai tu mi-ai luminat-o.

***

Mă lăsasem dus de un somn chinuitor, efervescent, în care m-am visat în iad. Eram clădit în cele mai fierbinți oceane de lavă, apoi mi se turna sare în gură ca să nu mai urlu. Dracii îmi desprindeau unghiile rând pe rând, după care le îmbălsămau în oțet și le scuipau. După câte aveam să îndur, trebuia să îmi fi dat seama că iadul acela din vis era mai primitor decât cel care mă aștepta.
Mă trezisem rozându-mi unghiile de la mâna dreaptă. Zece chipuri străine, tinere, cu vânătăi și răni supurânde la tâmple mă priveau blând. Eram în mișcare. Mirosul greu din dubă îmi ardea nările. Aici s-au transportat animale, mi-am spus.
- Suntem studenți la Litere, murmurau vocile gri.
- Ne-au ridicat de la Șosea și ne-au bătut până ne-am lăsat urcați aici, adaugă unul.
- Vor să ne ducă la Pitești. Nimeni nu știe ce e acolo. Se mai zvonea pe la noi că ar fi rău, că nu se comportă bine, dar vezi tu, legiunea noastră încă rezistă, după atâția ani în care i-au ridicat pe ai noștri, șopti cel din colț cu țeasta aproape crăpată.
- Taci, ticălosule, că aud ofițerii, am mârâit. Încă mai vrei bătaie?
Drumul a durat câteva ore. Studenții începuseră să povestească despre un complot de la București din `54, când se auzi de afară un marș din cutie, bandiților și alte invective. Motorul se oprește. Ne ridicăm și așteptăm comenzile. Securiștii ne împing cu țevile puștilor. Femeile muntence îmbrăcate în costume populare se opresc pe stradă și-și fac cruce. Convoiul rușinii, mă gândesc. Îmi dau seama că ne aflăm într-o zonă sudică.
- Mergi înainte, țapule, ordona căpitanul. Te așteaptă cea mai frumoasă vacanță a ta. A fost frumos în munți, nu? Aici avem femei și băutură, râdea gălăgios. Aici e raiul vostru!
Îmi aplec privirea și încerc să-mi număr pașii. Două sute patruzeci și cinci, patruzeci și șase, cincizeci. Cu toții suntem obosiți precum vitele de la plug. Intrăm pe o alee umbroasă, ferită de priviri. Suntem conduși într-o curte largă, lângă care se vede o râpă. Curtea Închisorii Pitești.
O mână de bărbat puternic mă trage din convoi și mă târăște înăuntru. Mă trezesc față în față cu un anchetator, cu care gardianul pare că nu se simte confortabil. Lampa cu gaz strălucea pe masă. Mâinile-mi sunt legate la spate. Cercetam speriat încăperea albă. Nicio cale de scăpare…
- Tu ești Manole! tună anchetatorul.
- Da, domnule.
Se ridică și mă izbește cu pumnul. Mă dezechilibrez și nimeresc podeaua rece. Unde am ajuns, mă gândesc.
- O să te rogi să te mai lovească cineva așa, banditule. Ofițer, du-l în temniță! 20 de ani pentru uneltire și sfidarea regimului. Cum spui?
- Trăiască Regele! rostesc eu. Apoi cad.
Următoarele zile mi le amintesc numai atunci când închid ochii. Mereu aceleași imagini: drumul până în subsol, podeaua umedă de nevoi și resturi și izolarea, apoi arderea întregului antebraț cu țigara aprinsă. Regurgitarea alimentelor și înghițirea lor. Mai vrei? îmi spunea. Nu mai pot, șopteam stins. Apoi primeam din nou o bâtă și eram dus la rece.
Ajunsesem să-mi implor în fiecare zi moartea: colegului care îmi devenise călău, gardianului, pereților, scărilor.
Pe cine mai declari? răsuna zilnic în temniță. N-am nimic de declarat, spuneam tremurând. Apoi aceleași schingiuiri, aceleași diversiuni pentru un singur scop: aducerea în cea mai mizerabilă formă, ponegrirea tuturor deținuților și familiilor noastre. Eu nu mai aveam ce declara. Toți ai mei erau duși la Jilava, iar pe mine mă uitaseră în iadul ăsta unde am fost botezat în murdării în fiecare duminică. Umilința era peste tot și venea sub toate formele: bătăile cu bâta, lupta cu colegul de celulă, dușurile…
Încă purtam cu mine spicul de grâu, singur martor la toate ororile: morțile tovarășilor și a soției, zilele de foamete, trădarea, neputința. L-am înfășurat pe deget și m-am gândit la Elena. Sigur era într-un loc mai bun, în care toți de aici meritam să mergem...     
Începusem să țin o evidență a bătăilor. Pentru fiecare, compuneam câte un vers pe care-l transcriam cu pana udă de sânge, într-un locaș neștiut de nimeni, la care niciun comunist nu avea cheia: mintea mea. Când am ajuns acasă, după 7 ani de tortură și un cuget aparent reeducat, prelucram în caiete cu coperți vineții: „Și-acum de ar mai fi să lupt/ Aș face-o cu dreptate/ Căci eu rezist neîntrerupt/ Nucșoara-i libertate!”


de Andreea-Maria Deaconescu



Andreea - Maria Deaconescu este elevă în clasa a XI-a la Liceul Teoretic ,,Iulia Zamfirescu’’ Mioveni. Această lucrare a fost selectată la concursul de creaţie pentru liceeni ,,Comunizarea României. Tu ce ai face?’’ organizat de IICMER în iunie 2017. Îi mulţumesc pentru încrederea acordată de a-i publica lucrarea. Aici se va regăsi între altele cu subiecte legate de perioda comunistă strânse de mine în ultimii şapte ani.