Plecarea soţiei partizanului ...

          Ieri am aflat cu întârziere o veste care m-a întristat  nespus – doamna Gina s-a stins din viaţă. 

       Îmi aduc aminte clar prima întâlnire cu doamna Gina şi domnul Sandu. Era o zi de sfârşit de iunie 2010 şi am ajuns întâmplător la Poenărei, Corbi. Eram în drum spre Nucşoara, unde căutam să ajung la tanti Anica Simion pentru a-mi face legătura cu sora dumneaei căreia doream să-i iau un interviu. Însă m-am abătut spre Poenărei, un sat tainic, ascuns la marginea pădurii. Locul lângă care îşi avuseseră sălaşul  ultimii partizani timp de aproape şase ani.

         Îmi aduc aminte primele cuvinte pe care mi le-a adresat doamna Gina - ,,Păi de ce nu veniţi şi la noi? Că şi noi am suferit !’’ Şi am răspuns invitaţiei, dechizand uşa spre o istorie adevărată, cu oameni adevăraţi, care îţi povestesc ce au păţit ei, părinţii lor, fraţii lor. Am mai plecat după şase ore profund impresionat, pur şi simplu zguduit sufleteşte.

        M-am reîntors de multe ori, singur, cu fiul meu, cu elevii mei. De fiecare dată doamna Gina îşi făcea simţită discret prezenta, o gazdă agreabilă, care îşi cunoştea bine soţul şi îl lăsa pe el să povestească. Uneori intervenea cu delicateţe, apoi se retrăgea, mereu mi s-a părut că sunt doi soţi care se completează unul pe celălalt, care se cunosc atât de bine, încât nu mai au nevoie de multe cuvinte. Cred că erau căsătoriţi de aproape 70 de ani. Când  tânărul Alexandru a fost eliberat prima oară de la închisoare, în 1954, a cunoscut-o pe Virginia, care nu era alta decât fiica învăţătorului Gheorghe Popescu şi a Mariei din Poenărei. Cu siguranţă istoria familială i-a apropiat  şi au avut un scurt răgaz de linişte înainte ca viaţa să le fie dată din nou peste cap. În 1958 ultimii partizani – Toma şi Petre Arnăuţoiu, Tică Jubleanu, Maria Plop, au fost prinşi şi au început arestările în masă – circa 150 de persoane din Nucşoara, Corbi, Domneşti, Pietroşani, Brădet. Între aceştia Alexandru cu părinţii săi, Gheorghe Popescu cu soţia şi fiul său.

       Tatăl doamnei Gina a fost condamnat la moarte şi executat, mama şi fratele au primit opt ani de muncă silnică. Iar soţul, domnul Sandu, a fost foarte aproape să primească tot condamnarea la moarte, la care se aştepta. Îmi amintesc cum mi-a povestit de acea aşteptare febrilă şi cât de mult s-a bucurat  de verdict - a primit 20 de ani de închisoare! Voia să trăiască, acasă îl aştepta soţia, sunt sigur că a avut încredere în ea că nu-l va părăsi. Şi au mai trecut 6 ani, până la decretul de graţiere din 1964. ,,Şi noi am suferit’’… Doar ei au putut cuantifica această suferinţă… fără sfârşit… care e şi acum în inima ultimului partizan în viaţă. Care anul acesta va împlini 95 de ani… fără soţia sa …

        Îmi aduc aminte şi de ultimele cuvinte la telefon ale doamnei Gina - ,,E grea bătrâneţea, domnule profesor, nu credeam că e atât de grea…’’

        Domnul Sandu a rămas singur… Am văzut deunăzi un filmuleţ cu un bătrân care trece şovăielnic pe lângă un grup de tineri, ei  încep să râdă de el, apoi îşi dau seama că acesta este veteran de război şi deodată se ridică toţi în picioare şi îl salută. Domnul Sandu coboară în fiecare zi la cumpărături, îşi ia un ziar şi trece pe lângă grupuri de tineri voioşi şi vorbăreţi. Nimeni nu se va ridica în picioare şi nu îl va saluta pe ultimul partizan de la Nucşoara. Nimeni nu va şti cine a fost, ce viaţă a dus şi cât de singur este, ce gol poate lăsa cineva că doamna Gina.

         Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească, Dumnezeu să-l întărească pe domnul Sandu !

 

 

Voluntari pentru Casa Elisabeta Rizea

 

Anul 2023 a venit la Nucşoara cu multe planuri şi speranţe. Însă cu toate eforturile făcute de cei din echipa CER, nu s-a putut face nicio lucrare la casă. Suma strânsă prin donaţii a fost prea mică pentru nişte planuri nicidecum ambiţioase. Echipa de meşteri maramureşeni urma să refacă acoperişul şi tavanele. Tigla originară din 1931 ar fi trebuit dată jos, adusă la starea iniţială sau înlocuită dacă ar fi fost prea deteriorată. Un an pierdut, un an în care praful s-a aşternut pe casă şi  pe visele noastre, a celor din echipa CER.

2024 ne-a adus mai multă speranţă prin implicarea doamnei Ana Maria Goilav, profesor la Universitatea de Arhitectură Ion Mincu din Bucureşti. Astfel, în perioada 20-27 aprilie, o echipă de 12 studenţi conduşi de doamna Marina Gingirof şi doamna Goilav, a lucrat la faţada casei.

Prima zi a fost dedicată informării studenţilor, atât în ceea ce priveşte partea istorică, cât şi cea practică, legată de munca lor propriu zisă. S-a convenit ca lucrarea să înceapă cu refacerea spatelui casei, unde pe vremuri se aflase o mică bucătărie. Materialele, asemenea celor de acum aproape o sută de ani – pământ galben, nisip şi var. Totul trebuie să fie autentic, ca în vremea în care Elisabeta şi Gheorghe Rizea, ajutaţi de rude şi vecini vor fi făcut o clacă pentru a construi  casa, pentru a o tencui, împodobi cu motivele florale bine-cunoscute. Arhitectul proiectului, Matei Damian, le-a vorbit despre istoria CER, ce s-a dorit, ce s-a realizat şi ce vrem în continuare, cu sprijinul lor. Doamna Ana Maria Goilav şi domnul Cătălin Perja au completat subliniind importanţa unui asemenea proiect şi prezentând şi câteva date tehnice.

Luni a fost prima zi de muncă, dar şi prima zi în care s-a dezlănţuit o ploaie rece ce a tocat mărunt visele noastre şi cred eu şi moralul tinerilor studenţi. Doar două zile din săptămâna ce a urmat au fost bune de lucru, cu soare. În celelalte studenţii au muncit printre picături, uneori cu pelerinele de ploaie pe ei, în condiţii dificile pe care le-au înfruntat cu curaj cum numai nişte copii idealişti o pot face. De altfel, profesorii lor aşa îi numeau, copii, şi au avut grijă de ei precum părinţii de copiii lor. Bogdan Vârvoreanu a fost şi el mereu alături de ei şi s-a ocupat de partea administrativă. Cazarea a fost asigurată de prietenul nostru, profesorul de istorie Constantin Berevoianu, la Casa Carpatica. Ajutorul dat de domnul Cojocaru, primarul din Nucşoara şi de domnul Virgil Baciu a fost bine venit.

Eu am reuşit să ajung vineri la Nucşoara şi am urmărit cum s-a pregătit materialul pentru partea laterală, dinspre stradă. Pământul era dat prin sită, se scoteau manual toate impurităţile, se amesteca cu nisip, cu var, apoi se adăuga  apă şi se frământa până totul ajungea o pastă omogenă  uşor de lipit. Asta  a văzut un profan ca mine !  O muncă migăloasă, pe care ,,copiii’’ o făceau în echipă, conştiincios, vorbind puţin şi cu glas jos în timp ce dintr-o boxă se auzeau ,,oldies but goldies’’. Şi profesoara lor Marina era peste tot, nu doar urmărind ca rezultatul să fie cât mai aproape de perfecţiune, dar punând mereu mâna pe sapă, pe greblă, amestecând pământul cu var şi nisip. Ei sunt cei care au muncit în atât de grele condiţii şi cărora le mulţumim din suflet pentru aceasta:

Carla Antonia

Ana Maria

Andrei Gabriel

Teodora

Mihai Cristian

Gabriel

Alexandru George

Sânziana

Dara Melinda

Andreea Larisa

Ana

Elena Teodora

Ce i-ar fi plăcut Elisabetei Rizea să vadă atâţia tineri în curtea ei, muncind din greu la căsuţa de la numărul 16! Ar fi vorbit cu fiecare, i-ar fi întrebat de unde sunt, cum se înţeleg cu părinţii, dacă le e frig, oare au mâncat ei bine? Şi ar fi venit cu o cană cu lapte cald, proaspăt muls de la văcuţa ei şi i-ar fi mângâiat cu privirea pe toţi. S-ar fi mirat cât de puternice sunt fetele, cum fac ele lucrul ca băieţii, deşi sunt domnişoare de oraş. Şi apoi le-ar fi povestit cu glasul său inconfundabil. Iar ei ar fi inteles mai bine decât de la oricine, mai bine decât de la noi profesorii, cât de important este să se limpezească lumea. Da, şi ar mai fi înţeles că, atât cât s-a putut, ei au dat o mână de ajutor pentru ca această casă să găzduiască cândva alţi şi alţi tineri ca ei, iar aceştia  vor afla istoria locului şi vor duce mai departe vorba Elisabetei Rizea - ,,Trei zile dacă mai trăiesc, da’ vreau să ştiu că s-a limpezit lumea!’’

       Sunt convins că dacă vremea ar fi fost bună, ar fi terminat faţadele, cel puţin prima mână. Aşa că a rămas ca ei să revină în vară când sperăm ca lucrurile să stea  altfel. Nimic nu se face uşor la Casa Elisabeta Rizea, drumul este lung, dar noi suntem încăpăţânaţi şi îl vom urma până la capăt ! Iar până vom ajunge la capăt,  să ne bucurăm de călătorie !

 

 

 

Titu Jubleanu din Nucșoara – eroul care a plătit scump dorința de libertate

   Familia Jubleanu, alături de familia Arnăuțoiu, a avut un rol extrem de însemnat în evenimentele din perioada 1949-1958 din zona Nucșoara, de la poalele muntilor Fagaraș. Capul familiei era Titu Jubleanu, născut în 14 octombrie 1902 în Nucșoara, iar soția sa, Maria, s-a născut în 1910 în aceeași localitate. Împreună au avut cinci copii între care Constantin Jubleanu (Tică) a fost membru activ al grupului până la sfârșit, iar surorile Verona și Matilda au avut mult de suferit de pe urma implicării părinților lor. Titu Jubleanu a participat la întâlnirea prin care s-a înființat grupul și în care Gheorghe Arsenescu l-a numit responsabili cu probleme de aprovizionare cu alimente. Șef al grupului era Toma Arnăuțoiu, ajutat de Ion Chirca. Despre Titu Jubleanu Ana Simion spunea că a plecat în munți cu ceilalți fiindcă avea o armă pe care nu o declarase, securiștii aflaseră de ea și se temea că va fi arestat. Alexandru Marinescu, fiul învățătorului Virgil Marinescu din Secături – Nucșoara, aflat și el în munți pentru câteva luni în 1949, îl caracteriza ca fiind un om echilibrat, cu mult bun simț, pe care te puteai bizui. Fiind un bun cunoscător al munților, el a contribuit în mare măsură la acțiunile de supraviețuire a grupului, a adunat hrană, a construit locuri de depozitare și bordeie. Nu a fost prezent, cu o singură excepție, la nici una din ciocnirile cu trupele securiștilor. Este vorba de evenimentul tragic în care soția sa și-a pierdut viața, iar el a fost arestat, în iulie 195. Ei se găseau pe Valea Vâlsanului împreună cu fiul lor, Tică și cu Ionel Marinescu. Un avion de supraveghere al Securității a survolat zona, i-a observat și a transmis informațiile la trupele din teren, care i-au încercuit. Cu mare greutate au scăpat băieții, care au fugit fără să mai apuce să își ia armele. Maria Jubleanu a fost împușcată mortal, iar Titu Jubleanu a fost obligat de securiști să îi sape un mormânt superficial în prundul râului: ,,Am pus peste ea cu mâinile nisip și bolovani, după ce am sărutat-o, și atât a fost tot...“ Titu a fost dus la Pitești la Securitate și asupra lui s-au făcut mari presiuni pentru a da informații care să ducă la anihilarea grupului de partizani. A fost condamnat pe 10 iulie 1952 la 25 de ani de muncă silnică, însă nu a fost trimis să își ispășească pedeapsa în vreuna din închisorile din țară, fiind ținut la Pitești, pentru a fi confruntat cu alte persoane din grup ce urmau să fie prinse pe parcurs. Urmele anchetei dure se mai vedeau asupra lui Titu Jubleanu și în vara lui 1956, când Cornel Drăgoi l-a întâlnit și a putut vorbi cu el. Acesta declara că ,,Acuma ne-am văzut şi el mi-a arătat, pot să depun mărturie, mi-a arătat gura cu dinţii rupţi cu cleştele de cuie. Da! Şi acest lucru ȋl spune şi Ioanid ȋn Ȋnchisoarea noastră cea de toate zilele, că i-au smuls dinţii cu cleştele de cuie. Avea un dinte rupt la nivelul gingiei şi erau porţiuni unde cleştele muşcase şi o bucată de gingie. I-au făcut asta atunci, când l-au prins, ca să-l silească să spună unde sunt băieții. Și ăsta nu era ca mine cu tata, că eu chiar nu știam... El avea informații, știa unde sunt locurile, ascunzișurile, aia și aia... El putea să știe unde sunt băieții...’’ 

Faptul că partizanii rămași nu au fost prinși și nu au fost afectați decât prea puțin de  prinderea lui Titu Jubleanu, mă face să cred că el a reușit să le ascundă informațiile esențiale, pe deoparte, iar pe de alta, membrii grupului au evacuat bordeiele și depozitele de alimente la timp, înainte ca securiștii să le descopere. Într-o sinteză informativă din 15 februarie 1952 Securitatea recunoaște că, cu toată cercetarea informativă, cât și ,,cercetarea banditului Titu Jubleanu“, rezultatele au fost negative. Se puneau aceste rezultate pe seama faptului că frații Arnăuțoiu, de obicei, nu se bazează pe elemente de legătură și nu au legături de durate mai îndelungate, lucru ce îi împiedică pe agenți ,,în dirijarea unor informatori care să capete încrederea bandei“. Cu limbajul lor agramat, securiștii consemnau că ,,…nu s´a putut obține indicii care să ne ducă la prinderea restului bandei, în afară de descoperirea unor bordee (sic) părăsite și puncte unde erau îngropate alimente.“ Au mai trecut încă 6 ani până când eforturile Securității au dat roade și informatorul mult căutat, i-a trădat pe partizani, predându-i organelor de stat. Titu Jubleanu a fost din nou judecat, cu un lot lărgit în anul 1959, scopul fiind să se dea un exemplu prin condamnarea celor care reușiseră să se sustragă justiției populare timp de nouă ani. A fost executat alături de alți 15 membri și susținători ai mișcării de rezistență pe 18.07.1959. Culmea ironiei face ca ultima notă din fișa sa matricolă penală, datând din 21.07.1959, deci la trei zile după execuție, să consemneze că Prezidiul Marii Adunări Naționale, a respins cererea acuzatului de comutare a pedepsei!

         O mărturie cutremurătoare aduce fiica sa Verona despre ziua in care l-a vazut pentru ultima oară la tribunal, după opt ani: ,,Si când i-a scos de acolo din sală, îi scotea și îi ducea la wc, câte unul câte unul, cu cinci santinele după ei, si când văd, adică îl văzusem pe tata când l-a dat jos din mașină, l-am văzut că e și el, și vai am zis către fată: <<Marie, uite-l pe tata>>. <<Care a fost, care?>> Zic:  Uite, ăla mai bătrân>>. Era bătrân, slab, l-a scos la wc. Eu atunci, mi-am făcut loc printre mulţimea care era, mă mai și certa, că de ce mă bag; și de ce nu? le-am spus, ce era să le mai spun? Ba uite, de asta, că e tata, că poate mă lăsa oricare. Nici nu mai puteam nici vorbi. Și am trecut în fața la toată lumea. Și când l-a scos de la wc, eu am fost drept în fața lui. A pus niște ochi pe mine și a rămas ca stana de piatră; ziceai că l-a bătut în cuie, n-a mai putut mișca. Și pe urmă, l-a lăsat santinela un pic și l-a împins. Și au plecat, l-a dus înapoi în sală. Femeile care erau au zis: De ce nu ne-ai spus, că te-am certat.

 Ce era să mai spun, că mi-era teamă că-l scoate și eu nu mai ajung la el. M-a întrebat un securist, o fi fost mai cumsecade cum o fi fost, că zice: <<Cine era bătrânul de n-a mai putut merge când te-a văzut?>> Zic: <<Tatăl meu>>. <<Şi de câți ani e arestat?>. De opt ani, îi spun. Aia a fost, pe urmă nici că l-am mai văzut; ori l-a mai adus pe undeva, ori l-a condamnat la moarte și s-a terminat’’.

Acestei familii, în care au murit tatăl, mama şi fiul în lupta cu Securitatea, trebuie să îi acordăm tot respectul nostru sincer şi cunoscându-i jertfă şi aducând-o la cunoştinţa altora, să încercăm să facem astfel o minimă reparaţie morală.

Bibliografie:

Bande, bandiţi şi eroi. Grupurile de rezistenta si Securitatea ( 1948-1968), Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2003;

Alexandru Marinescu, mărturie aflată în arhiva personală, septembrie 2010;

Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi, Editura Humanitas, Bucuresti, 2019;
Verona Popescu, Degeaba i-am ocolit. Şi i-am ocrotit. Tot morţi au fost, în Memoria, 1997

Ana Simion, mărturie aflată în arhiva personală, februarie 2010;

Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu, Luptatorii din munti. Toma Arnăuțoiu. Grupul de la Nucsoara. Documente ale anchetei, procesului, detentiei, Editura Vremea, Bucuresti, 2009;

www.eroinenucsoara.ro;

 www.iiccr.ro/ro/fise_detinuti_politici/fise_detinuti.

 

Spre Râpele cu Brazi din Poienărei

        La Poienărei am fost de multe ori, prima oară, îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri, pe 20 iunie 2010. Venisem întâmplător, gândul meu era să o caut pe Marina Chirca, sora Anei Simion cu care vorbisem în iarna la spitalul Domneşti. Şi am oprit chiar în centrul sătucului toropit de căldură, lângă biserică. Vizavi de aceasta, o casă veche, cu personalitate. O doamnă în vârstă a venit la poartă şi mi-a pus întrebarea care m-a introdus pentru totdeauna în istoria aceasta a suferinţei şi demnităţii. Aflând cine sunt şi ce caut mi-a zis – ,,Dar de ce nu veniţi să vorbiţi şi cu noi domnule profesor, că şi noi am suferit?!’’ Așa am intrat în casa domnului Alexandru Marinescu, ultimul partizan în viaţă cum aveam să aflu atunci şi am mai ieşit după şase ore când se înserase şi începuse să tune, să fulgere, ca un fel de încheiere apoteotică a naturii la teribila poveste care se scursese în şuvoi odată cu amintirile acestuia. Am plecat spre casă parcă plutind, marcat de incredibilele istorii ale locului. Apoi am revenit aproape în fiecare an, de obicei singur, odată cu fiul meu şi altădată cu elevii mei, în 2014, o întâlnire care le-a rămas în amintire pe toată viaţa. De pe prispa casei domnului Sandu priveam spre pădurea care urca abrupt în apropiere şi îmi închipuiam unde ar fi fost ultimul adăpost al partizanilor, la Râpele cu Brazi, aproape de sat, dar totuși departe, într-un loc greu accesibil. De câteva ori am ajuns şi la fosta casa a preotului Ioan Constantinescu, cel ce i-a ajutat enorm pe partizani, casa sa fiind şi mai în marginea satului. Aici a fost botezată micuţa Ioana, fiica Mariei şi a lui Toma. Lângă casă se înalţă o troiţă în memoria celor ce au participat la mişcarea anticomunistă.

      Acum câteva săptămâni am primit un mesaj de la Răzvan, amicul meu journalist, pleca din Bucureşti şi îşi găsise cazare în Poienărei pentru cinci zile. Dorea să urce spre Râpele cu Brazi. ,,Vrei să vii şi tu?’’

      Oau, ce întrebare este asta! În sfârşit se iveşte o ocazie, o ocazie într-adevăr rară! Răzvan mai urcase acolo în urmă cu vreo doi ani împreună cu Bogdan, strănepotul Elisabetei Rizea.

       Într-o sâmbătă dimineaţa la opt m-am întâlnit cu echipa, căci în afară de Răzvan mai doreau să atingă istoria şi prietenii lui, Eugen şi Bogdan. Se anunţa o zi splendidă, poate puţin călduroasă, dar o urcare de vreo 2 ore prin pădure nu părea ceva prea dificil. Din păcate în ultima clipă am luat alt drum, la sfatul unui localnic, cale ce părea mai scurtă. Răzvan ştia că drumul cel mai bun e cel cunoscut, dar a cedat şi el şi am mers o bună bucată, eu cred că pe puţin doi km spre ,,un pod prea îndepărtat’’. În cele din urmă Răzvan a decis să ne întoarcem şi să urmăm poteca cunoscută de el. Au fost câteva clipe tensionate, chia  s-a pus problema să renunţăm pentru acea zi, dar toţi eram prea motivaţi şi am trecut peste oboseală. Am urmat o uliţă lungă şi îngustă care ieşea din sat, idilică,  am făcut stânga spre pădure şi ne-am aşezat pentru un scurt popas într-un loc care îmi aducea aminte de grădină Ghetsimani. Atâta doar ca vechii măslini erau înlocuiţi cu pruni bătrâni cu trunchiul acoperit de licheni. Într-o astfel de grădină au fost trădaţi Toma şi Petre Arnăuţoiu, au băut din ceşti nu sângele lui Isus, ci narcoticul trădării ce i-a adormit şi i-a ajutat pe securişti să-i prindă după atâţia ani, nouă ani de zile…

     Vorbeam cu băieţii, ne aduceam aminte, mai ales că Răzvan avea dese momente de intrare în istorie în care povestea frânturi din momentele semnificative, mereu cu mirare, cu pasiune, cu admiraţie pentru partizani. Răzvan era cu siguranţă din ,,filmul ‘’ acesta, intrase cu totul în el, simţea călătoria ca pe ceva mistic, o intrare în timp, în poveste. Nu cred că s-ar fi mirat prea tare dacă printr-o minune i-ar fi apărut în faţă doi bărbaţi slabi, dar vânjoşi, îmbrăcaţi ponosit, cu două ZB-uri în spate şi i-ar fi zis – ,,Noi suntem Toma şi Petre!’’ Asta mi-a plăcut la el – Răzvan e un tip veritabil, care nu  minte istoria, o tratează cu un respect evlavios.

       Ne-am ridicat din iarbă, am mai luat o gură de apă şi sărind peste câteva vreascuri ce fuseseră odată garduri, am intrat în pădure. Pădurea de fag era tăcută, vântul nu-i mişca ramurile şi parcă auzeam puţin paşii partizanilor. Da, pe aicea au trecut cu siguranţă în urmă cu 70 de ani. Urcuşul se înteţea tot mai mult, Bogdan era în frunte, ca un fost student la geografie ce era, plus cel mai tinerel dintre noi. Urcam cu greu, simţeam sângele cum pulsează în tâmple şi ne opream după treizeci-patruzeci de paşi. Ne gândeam la partizani şi  o spuneam pe rând, ca într-un ritual. Cum ar mai  fi râs de noi văzând cum ne mişcăm şi cerem pauze dese de odihnă ! Cu chiu cu vai am ajuns pe culmea dealului şi am luat o potecă spre stânga. Dar stupoare – Răzvan nu recunoaşte nimic din împrejurimi, ar fi trebuit să străbatem şi o poieniţă lungă şi îngustă, cu un izvor în capăt. Din nou discutăm despre călătorie. ,,Cel mai important într-o călătorie nu este neapărat să atingi destinaţia, ci mai ales călătoria propriu –zisă.’’ Nu ştiu cine o fi zis asta, poate cineva care şi-a ratat ţelurile şi şi-a găsit o scuză?! Cineva ca noi ? Eu eram pregătit să îmi ofer această scuză, la fel şi Eugen, deja, rătăceam de aproape patru ore prin pădurile Poienareiului !

      Răzvan decide să coborâm şi undeva mai jos să căutam o cale spre dreapta. Zis şi făcut…

      Înaintam de-a coasta şi aproape găsim o zonă măricică cu fagi scoşi din rădăcini, să tot fie vreo zece. Mai facem o pauză, mai bem o gură de apă şi ne exprimăm dezamăgirea, Râpele cu Brazi par tot mai ascunse, loc mitic… Depăşim încet zona, sărim peste trunchiuri sau ne strecurăm pe sub ele, dar suntem tot mai pleoştiţi şi fizic şi psihic, nimic nu a ieşit cum am sperat. Bogdan şi Eugen o iau înainte, eu rămân cu Răzvan, care deodată vede un colţ de râpă undeva sus, spre dreapta. Speranţa se reaprinde, mititică cât un fir de flăcăruie de lumânare. Începem să urcăm abrupt, tot mai abrupt, uneori la 45 de grade, poate şi mai mult. Dar puterile au renăscut, cu fiecare pas parcă ne simţim mai bine deşi gâfâim şi transpirăm şi alunecăm şi ne prindem de vegetaţie. Dar, da! Vedem tot mai mult din pereţii Râpei. Ajungem la poalele ei, abia ne putem ţine pe picioare, dar acesta e locul! Răzvan a recunoscut o piatră mare, un fag aflat într-o margine. Suntem la Râpele cu Brazi! Ultima confruntare a unui partizan cu Securitate, ultima luptă, ultimul moment de curaj şi demnitate…

      Râpele se întind semeţe şi mute, dispreţuitoare sau doar indiferente… Aici au trăit timp de cinci ani oameni. Şi-au săpat adânc un ascunziş, profitând de zona cu vegetaţie protectivă, intrau înăuntru pe o scară din sfoară, deschizând o uşă făurită din coaja copacilor, dincolo de care plânsetele copilei nu se auzeau… Spălată de mama ei într-o copaie din coajă de brad…Hăituiţi  mai rău decât animalele sălbatice. Au trăit ca în vremurile adânci şi neguroase ale preisoriei. Asta le-a făcut comunismul…

 

       ,,Cu Toma s-au luptat, Petrică a reuşit să fugă, dar, turmentat, când a trecut prin Râul Doamnei şi-a udat pistolul. L-au prins cu câinii. Nici n-a putut să tragă. Că era simplu: dacă mergea pistolul, împuşca câinele şi gata.

     Tomiţă se pare că a fost rănit în luptă şi, până să-l prindă pe Petrică, l-au dus la stâncă şi el a strigat la Tică Jubleanu şi la Maria că gata, i-a prins. Maria cu fata a coborât, dar Tică a rămas şi a tras în ăştia de afară. El a vrut mai întâi să-l împuşte pe Petrică, cred. El n-a ştiut ce s-a întâmplat, cum au căzut ei. Ce-a zis – ăştia s-au predat şi mă ia viu şi pă mine. Şi acest ţăran cred că i-a bătut puţin pe toţi la fund; ca să nu bage pe nimeni şi ca să nu aibă necazuri, şi-a păstrat pentru el ultimul cartuş…

      Ş-ăstia, securiştii, s-au pupat, unu’ s-a legat cu frânghie şi i-a dat drumul de sus, ca Ţică tăiase scara de frânghie. Şi înainte să se dea pe frânghie în jos s-au pupat, hai, coboară, eşti erou. Intră peste ăla în grotă şi-l găseşte mort acolo. Însă nenorocirea, v-am spus … au găsit şi caietul. Da! Păi, de exemplu, s-au întâlnit cu un băiat în munte şi ăla n-avea ce să le dă. O ţigară, ai? Avea șase ţigări într-un pachet. Şase ani i-au dat.’’  Aceasta este mărturia lui Cornel Drăgoi, pe care o găsim în cartea ,,Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi’’.

 

                                           

                              Maria Plop coboară cu fiica sa Ioana, pășind spre închisoare și moarte…

                  Trupul lui Tică Jubleanu coborât din ascunzătoare de  către un securist...

      Totul a fost distrus aici, nu se mai poate găsi, reconstitui nimic. Dar poate că o cruce simplă din lemn merită Ţică Jubleanu, tânărul partizan care a luptat până la sfârşitul vieţii sale…

       Am coborât de la Râpe cu bucurie, cu satisfacţie, liniștit.  A fost călătoria, a fost destinaţia atinsă, au fost călătorii, prietenii de drum. L-am descoperit pe Eugen cu care cu siguranţă mă voi mai întâlni, e prea interesant ca să nu o fac. În plus un pelegrin pe El Camino spaniol care are atâtea de povestit şi împărtăşit. Şi pe Bogdan, un tânăr care s-a îndrăgostit de istoria locurilor şi de geografia lor, suficient cât să îşi cumpere o căsuţă veche în Poienărei şi să înceapă să şi-o renoveze.  Cu ei trei am făcut o incursiune în timp, pe aceste locuri încărcate de poveşti teribile şi nu pot decât să le mulţumesc că m-au acceptat în echipa care s-a pornit într-o sâmbătă dimineaţă spre acea fatidică zi de 20 mai 1958…